Imaginea de ansamblu

Publicat în Dilema Veche nr. 397 din 22-28 septembrie 2011
Imaginea de ansamblu jpeg

Trăind în România postrevoluţionară, locuind, muncind, studiind, ani de-a rîndul, într-o societate în care, în cea mai mare parte, lucrurile de fapt nu prea merg, fără a avea perspectivă sau termeni de comparaţie corect raportaţi, cu greu mai poţi percepe lucrurile ca fiind pozitive. Întocmai ca privitul unui tablou prea de aproape, nu mai reuşeşti să distingi imaginea de ansamblu. Întrebarea-temă a dosarului - ce ne e bine, cînd ne e rău? - am adresat-o, aşadar, pentru distingerea nuanţelor uitate, cîtorva tineri, care au plecat din ţară, dar au revenit într-o societate pe care o percep entuziaşti, fără blazare sau lehamite, ca pe o societate de viitor.

Suzana CARP
De ce România? 

Cînd apare în discuţie faptul că m-am întors în România după şapte ani petrecuţi în afara ei, majoritatea celor pe care îi cunosc îşi exprimă (cîteodată insistent) dorinţa de a afla cum consider eu această alegere: ca fiind una bună sau una proastă – asta în cazul fericit în care nu îmi dau ei deja verdictul asupra alegerii mele. Răspunsul meu, care pare să plictisească, de cele mai multe ori, este următorul: mutatul în România, ca mutatul în orice alt colţ al lumii, vine cu avantaje şi dezavantaje, iar izolarea unora de altele nu poate crea decît o imagine superficială asupra situaţiei. 

Lucrurile (încă) bune pe care le oferă România sînt: natura care, deşi este pusă în pericol din ce în ce mai mult de diverse proiecte industriale şi de extragerea resurselor, rămîne cu adevărat sinceră în frumuseţea ei şi diversă în spectrul opţiunilor pe care le oferă; pozitivismul şi bunătatea oamenilor ce reflectă atît înţelepciunea unui popor vechi şi divers, precum şi numeroasele încercări la care au fost supuşi; şi, mai presus de toate, generaţia tînără şi aparent încrezătoare în faptul că ţara aceasta contează şi că merită un efort colectiv de a încerca să fie construită cum trebuie. 

Lucrurile mai puţin bune din România au legătură cu lipsa unei strategii de dezvoltare naţională care să reuşească să încorporeze o perspectivă pe termen lung, dezamăgirea şi resemnarea care însoţesc această lacună. Ne putem da seama că ne este rău ca societate atunci cînd ni se închid şcolile şi spitalele, cînd salariul mediu pe economie nu mai asigură un trai de viaţă decent pentru o familie, cînd ţara noastră are două autostrăzi, şi nici alea terminate. Dar cum binele şi răul sînt noţiuni relative, este greu de conchis dacă este bine în România sau nu. Ceea ce poate fi însă susţinut cu certitudine este faptul că România merită o şansă şi că reîntoarcerea în ţară sper să fie o opţiune de luat în considerare pentru cît mai mulţi oameni. 

Suzana Carp a absolvit United World College din New Mexico ca unic reprezentant  al României în acest colegiu în nul 2004. Are, pe lîngă dubla specializare în Ştiinţe Politice şi Studii Internaţionale de la Earlham College, SUA,  şi un masterat în studii de migraţie la Universitatea Oxford din Marea Britanie.  În prezent lucrează în cadrul Fundaţiei Soros la proiectul „Migrants in the Spotlight – Training and Capacity Building for Media Representatives and Students“.

Anamaria DÂMBOIU
Ne e mai bine azi decît ne era atunci?  

Încercînd să răspundem la întrebarea: Dar totuşi ce e bine?, ne raportăm adesea la un standard de viaţă occidental, la aşteptările unei culturi societale vestice (adesea apostrofată cu expresia „sînt cu 50 de ani înaintea noastră“), la binele lor, fără a ne încadra în peisajul românesc. 

Uităm adesea că sîntem o societate bazată pe o puternică constantă, familia, pe un teren minat de tradiţii şi influenţe orientale şi pe un cult al „ne-om descurca noi mîine“. Tradusă în termeni de corectitudine politică, societatea românească din ultimii 20 de ani are beneficiul unei capacităţi de adaptare la nou incredibile şi imposibile în ţările vestice, beneficiază de un potenţial uman capabil de adaptare şi totuşi cu aşteptări occidentale. Şi de aici vin şi şansa societăţii româneşti, şi potenţialul ei „de bine“: o piaţă liberă, neexplorată în totalitate, cu aşteptări, standarde şi clienţi occidentali, tehnologii şi echipamente de ultimă generaţie, un ritm alert de muncă, specializări profesionale străine, forţă de muncă lesne, taxe şi impozite mici şi, implicit, şansa unui potenţial profit mare rapid. E şansa oricărei societăţi aflate în goana după Vest. Şi totuşi, este vreo particularitate (şi nu doar o şansă) concretă a binelui în societatea românească de după anii ’90? E bine că avem acces liber, rapid, ieftin şi nelimitat la informaţie. E bine că valorile pe care le avem sînt impuse de un sistem politic, democratic, funcţional în alte societăţi. E bine că avem capacitate de adaptare şi inovare. 

E bine că avem o generaţie tînără, şcolită şi cunoscătoare a ceea ce înseamnă valori socio-politico-economice vestice. E bine că sîntem mulţi. E bine că avem o ţară mare. E bine că avem potenţial fizic de creştere economică. E bine că ne raportăm la cei mai buni. E bine că sîntem în creştere. E bine că putem controla haosul politic. E bine că avem familia ca valoare fundamentală. E bine că mai facem roşii cu gust. E bine că îi ajutăm şi pe alţii din puţinul nostru. E bine că avem un sistem societal informal funcţional. E bine că nu ne bazăm doar pe politicile guvernamentale. E bine că sîntem independenţi ca indivizi. E bine că vrem mai mult. E bine că avem investitori străini. E bine că aceştia aduc cu ei valori (în ceea ce priveşte disciplina în muncă). E bine că ne primesc la ei (în Vest) să muncim. E bine că ne apreciază. E bine că „acasă“ e în România. E bine că se mai pictează. E bine că se mai compune. E bine că ne comparăm între noi, dar şi cu alte ţări. 

În 1980, Reagan întreba, înaintea alegerilor prezidenţiale, dacă americanilor le era mai bine atunci decît în urmă cu cinci ani? Stabilea astfel un standard convenabil lui, în memoria alegătorului. Un standard convenabil societăţii româneşti de azi este decembrie 1989. Ne e mai bine azi decît ne era atunci? Da.  

Anamaria Dâmboiu a studiat Ştiinţele Politice la Universitatea din Viena.

Diana-Elena NEAGU
Pieţe, chefuri şi alte binefaceri româneşti 

„Doamne, nu mă lăsa să fiu ipocrit“ – o rugăciune pe care a adresat-o odată cineva. Şi care mi-a plăcut. Mă rog şi eu ca, atunci cînd îmi spun că îmi place viaţa din România, să nu am prea multe tendinţe de false elogii şi nici gustul imaginar al strugurilor acri... 

Însă fără ipocrizie, ci mai mult cu o oarecare îngîmfare (căreia sper că, odată declarată, i se mai scade din efectul antipatic), îmi place să mă identific cu oamenii „întorşi în ţară“. Întors... ca atunci cînd ai uitat ceva important acasă, ca atunci cînd revii pe locurile părinteşti şi observi că totul e neschimbat, sau dimpotrivă, că nimic nu mai e la fel. Apoi, inevitabil, urmează întrebarea, pe care surprinzător am pus-o şi eu altora, din reflex, cu un amestec de curiozitate şi o dorinţă de confirmare a propriei gîndiri: „De ce te-ai întors?“. 

Dincolo de motivele „mari“, puternic afective, de legăturile umane sau de familie a căror apropiere aduce evidente bucurii şi liniştiri (aici s-ar încadra după mine şi contactul cu limba română, de care îmi este în permanenţă dor), există nişte raţiuni de detaliu, un şirag de cireşe de pe un tort care face să îmi fie drag să trăiesc aici. Aşadar, m-am întors pentru: 

Muncitorii care ne fluieră pe stradă, complimentele primite gratis, remarcile domnilor bătrîni, sau ale puştanilor, care flatează întotdeauna (deşi nici o femeie respectabilă n-ar recunoaşte aceasta) şi îmi lipsesc mereu atunci cînd mă aflu în mult prea politicosul Vest. 

Merele mici, colorate (nu doar verzi, de culoarea gresiei mele de la baie), brînza şi laptele de la bătrîne îmbrobodite, pepenii adunaţi în munte, şi, în general, fructele şi legumele care nu sînt în plastic (de la care preiau gustul) sau au eticheta de „bio“, care mi se pare sfîşietor de tristă. În acelaşi registru – ca să citez un bun prieten – „viermişorii, scaieţii şi buruienile“, plantele neîngrijite, copacii fără formă, apele fără iahturi, natura asupra căreia nu s-a intervenit, sălbăticia dinaintea ordinii „europene“. M-am întors pentru felul în care mă simt atunci cînd ascult Tudor Gheorghe, sau Pasărea Colibri, Alifantis, Anda Călugăreanu şi, în funcţie de dispoziţie (dacă tot mi-am asumat sinceritatea aceasta apăsătoare), Monica Anghel, Taxi, Holograf, Vank etc. 

Greu de explicat este un soi de bază de trăsături comune pe care românii le au, datorită experienţelor similare, bază pe care probabil o au şi germanii, şi spaniolii, şi orice alt popor, însă eu numai pe a românilor reuşesc să o înţeleg şi, cunoscînd-o, să o iubesc. Este vorba de o amestecătură între veselia gălăgioasă de la nunţi, botezuri şi alte evenimente unice în viaţă, ingeniozitatea descurcăreaţă, prietenia deschisă, intimă, între români, dar şi cu alte naţii, lamentaţia continuă (pe care, paradoxal, o disimulează sau o înlocuiesc bine cu cele de mai sus, sau cu umor negru) şi chiar mitocănia ignorantă, rareori rău-intenţionată. 

Mai sînt bisericile. Clopotele. Mănăstirile ortodoxe. Noaptea de Înviere. Lumînări adevărate. Colindele. Sărbătorile din afara mall-urilor. Credinţa. În final, nu ştiu pentru ce anume m-am întors. Toate cele de mai sus ar putea fi nişte poveşti de supravieţuire, nişte bomboane care ascund gustul medicamentelor, înflorituri de dragul temei propuse, o resemnare, o consolare tristă. Însă cel puţin, pentru mine, cea de acum, nu sînt ipocrizii. 

Diana-Elena Neagu a studiat Drepturile Copilului în Germania. În prezent este psiholog şi profesor la Şcoala Internaţională din Cluj-Napoca.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Grecia sub zodia incendiilor forestiere și a caniculei. Turiști români: „Ne cred pe toți proști?”
În timp ce atenționările de călătorie apar aproape în fiecare zi pentru Grecia, din cauza riscului de incendii forestiere, turiștii românii susțin că vremea e perfectă.
image
Cât ar mai fi avut de trăit Ceaușescu dacă nu era executat. Care era boala ținută la secret a ultimului dictator al României
Nicolae Ceaușescu suferea de mai multe boli grave, spun medici români dar și surse din cadrul CIA. Dacă una dintre afecțiuni ajunsese cunoscută prin intermediul CIA, cealaltă rămâne și astăzi un mister. Se presupune că Ceaușescu nu ar mai fi supraviețuit mult după 1989.
image
Cum ne-a adus manelistul Babasha în atenția lumii întregi. Ce scrie The Independent despre manelele din România
Babasha, cântărețul de manele care a fost huiduit la primul concert susținut de Coldplay, a atras atenția lumii întregi, publicațiile străine relatând evenimentul, și afirmând că reacția publicului ar reaprinde „dezbaterea despre rasism din România”.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.