Mecanism anti-civism

Domnica MACRI
Publicat în Dilema Veche nr. 400 din 13-19 octombrie 2011
Mecanism anti civism jpeg

Nick Jukes şi Căpitanul Boycott 

Prin 1994, am întîlnit un activist ecologist. Era un activist adevărat, full-time, iar noi, românii, avizi de consum după decenii de penurie, nu eram deloc pregătiţi pentru aşa ceva. Profesiunea lui de credinţă mi se părea oarecum amuzantă, iar tînărul blond, care nu intra la McDonald’s nici pentru un suc, purta pantofi de piele numai de la second hand, mînca ouă şi brînză doar de la găini şi vaci fericite şi prefera să ia un tren la o oră neconvenabilă decît autobuzul – un fel de şaman al unui cult ciudat. Curînd însă, am văzut şi am înţeles cum asemenea opţiuni – şi altele, chiar mai ciudate, precum traiul în copaci marcaţi pentru tăiere, ocuparea unei străzi centrale cu canapele, fileuri de tenis şi piscine gonflabile, ori un marş de sute de biciclişti cu fluiere – fac parte dintr-un mecanism subtil, care poate face viaţa mai bună. Mecanismul funcţionează pe baza a două precepte. 

Primul – opţiunea mea contează, trebuie să-mi sondez conştiinţa pentru a vedea dacă gestul meu individual nu este nociv la nivel mai larg. De exemplu, cu fiecare cutiuţă de ceai de la o multinaţională încurajez un sistem în care muncitorii lucrează ca sclavii pe plantaţie, iar intermediarii încasează profitul. Cu fiecare litru de benzină de la un producător care poluează cu impunitate regiuni din lumea a treia sînt şi eu complice la distrugerea unor zone sălbatice şi a populaţiilor lor. Cu fiecare maşină nouă pe care o cumpăr pentru a-mi satisface ego-ul şi comoditatea, alimentez o industrie care ne sufocă şi ne îmbolnăveşte. 

Nu era uşor pentru Nick să rămînă fidel acestui precept. Iar pentru mine, o româncă aterizată în Marea Britanie în 1996, apa oprită în timp ce te speli pe dinţi, evitarea anumitor produse şi branduri, refuzul de a avea maşină şi, în general, refuzul oricărui consum inutil reprezentau un şoc cultural masiv. Finalitatea campaniilor ecologice la care am asistat – de la blocarea proiectelor de autostrăzi la marşurile de biciclete prin oraş şi la Reclaim the Streets – mi se părea o fantezie îndepărtată. Cincisprezece ani mai tîrziu, multe dintre ţelurile protestatarilor au devenit politică oficială a UE – găsim la supermarket ouă de găini fericite, transporturile de animale vii au fost interzise, se încurajează transportul public şi cel electric în defavoarea celui rutier, oraşele ştiu că e mai rentabil să închizi centrul pentru maşini, orice defrişare trebuie, prin lege, urmată de o împădurire, compania Shell a fost nevoită să îşi ceară scuze oficial pentru politica sa în Nigeria şi să-şi revizuiască modul de lucru. Lumea s-a schimbat puternic în direcţia arătată de cei care, pe atunci, ne apăreau drept o mînă de neadaptaţi. 

Făcînd de multe ori foamea, Nick Jukes a continuat să bată lumea în lung şi-n lat încercînd să determine şcoli şi facultăţi din România, Bulgaria, Rusia, Ucraina, India sau China să nu mai disece, în numele ştiinţei, sute de mii de animale, oferindu-le drept alternativă materiale video interactive. A continuat să nu aibă salariu, să nu mănînce carne şi să îşi ia pantofii de piele de la second hand. Recent, munca lui a fost premiată de Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals. E greu să rezişti la un astfel de efort. Dar oare nu cumva e şi mai greu să suporţi corupţia, mizeria, sărăcia şi lipsa de civilizaţie generalizată, aşa cum sîntem nevoiţi să facem noi? De aceea e bine să cunoşti al doilea precept – binele individual nu poate deriva decît din binele general, iar apărarea interesului public sfîrşeşte prin a fi benefică pentru interesul privat. 

Societatea britanică, aşa cum am descoperit-o eu în 1996, îşi însuşise acest precept de multă vreme. O poveste exemplară este cea a căpitanului Boycott, un administrator de moşie britanic ostracizat de ţăranii irlandezi. În 1880, recoltele dezastruoase îi împiedicaseră pe mulţi ţărani să îşi plătească arenda. Deşi era foamete, proprietarii englezi insistau să îi izgonească pe datornici de pe pămînturile lor. Replica a fost boicotul, care îşi trage numele de la prima sa victimă, căpitanul Charles Boycott, dar a fost gîndit de un politician, Charles Parnell, militant pentru reforma agrară în Irlanda. El a recomandat ca aceia care preiau fermele de la arendaşii izgoniţi de proprietari să fie „excomunicaţi social“. Căpitanul s-a trezit că nu mai avea servitori, nu mai era aprovizionat, nu mai primea scrisori şi nu mai era servit la prăvălii. Recoltele i-au rămas pe cîmp şi a fost nevoie să aducă lucrători protestanţi sub pază armată, cu cheltuieli care au înghiţit orice profit. În cîteva luni, Boycott a trebuit să plece – cu o ambulanţă a armatei, căci nu s-a găsit nici un vizitiu –, lăsînd în urmă un cuvînt nou în dicţionar. 

Cît trebuie să îi fi costat pe fiecare dintre autorii boicotului acest gest? Era nevoie ca servitorii să renunţe la serviciul lor, cîrciumarul – la banul de pe tejghea, negustorul – la un client, zilierii – la zile plătite. A fost un sacrificiu dur, adesea făcut nu de bună voie, ci la presiunea comunităţii, căci foarte probabil în casa fiecărui participant un copil plîngea de foame. A renunţa la ceva, a face un sacrificiu sau un minim efort de timp şi implicare pentru ceva ce nu e al tău, ci al tuturor, e o disciplină care funcţionează în societăţile pe care de obicei le invidiem. 

Parcul Carol şi Piaţa Matache 

Dar ce se întîmplă la noi? La un deceniu după experienţa mea britanică, am participat în România la prima campanie civică de tip NIMBY, acronim de la Not In My Back Yard, adică nu la mine-n curte. Aşa se numesc campaniile prin care cetăţenii vor să oprească proiecte care îi afectează direct. Cazul în speţă? Biserica Ortodoxă Română a dorit să ridice o catedrală fix într-un parc istoric din Capitală, enervîndu-i groaznic nu doar pe oponenţii de principiu ai BOR, ci şi, în mod salutar, pe vecinii şi iubitorii Parcului Carol. O mobilizare şi o solidaritate admirabile promiteau o societate civilă solidă, şi în România. Locatarii din blocuri au acceptat să deschidă acţiuni în instanţă, copiii din cartier au venit să cînte şi să deseneze în Parc, artiştii au pictat şi au susţinut concerte, lumea s-a adunat la mitinguri şi la crosuri. A funcţionat! Un caz perfect de solidaritate în jurul unei campanii populare. 

În 2011 am luat parte la o altă campanie, cu convingerea că seminţele de participare civică dăduseră rod între timp. Buzeştiul, un cartier al Bucureştiului fermecător şi plin de monumente, neglijat criminal de administraţie zeci de ani de-a rîndul, a fost ras de buldozere, în aplauzele publicului larg. O mînă de activişti a oprit dezastrul abia cînd a ajuns la Hala Matache, salvînd monumentul şi reuşind să impună un principiu mai sănătos de dezvoltare, măcar pentru viitor. 

Nu e de vină publicul că nu înţelege adevăratul potenţial economic al unui cartier vechi, comparativ cu proiectul de betonare în stil comunist promovat de Primărie. Lipsa de informare şi cultură face ca marile şosele şi blocurile să le pară încă bucureştenilor nişte semne ale modernităţii, iar preţul pentru mutilarea oraşului va fi plătit abia peste o generaţie, prin scăderea atractivităţii oraşului, plecarea investitorilor, segregarea socială, creşterea criminalităţii, incidenţa sporită a astmului la copii etc. 

Dar sînt simptomatice explicaţiile oferite pentru lipsa de implicare civică în acest caz, admit, mai puţin popular decît cel al frumosului parc. „Ce rost are să te implici, doar nu-ţi închipui că poţi să schimbi ceva. / Ce mă interesează pe mine, mai bine strîng bani şi îmi iau casă cu curte, să am verdeaţa mea. / Ce tîmpenie să faci mitinguri, mai bine beau o bere. / Nu vin, că cine ştie, poate am necazuri cu poliţia, probleme la muncă. / Dom’le, eu vreau s-ajung mai repede cu maşina-n Drumu’ Taberii, din partea mea să radă tot, nu mă-nteresează. / Nu-mi spune mie că ăştia care se luptă pentru nişte magherniţe n-au ceva interese materiale în zonă.“ Exasperante pentru un luptător activ dintr-o campanie atît de generoasă, aceste explicaţii ignoră total ideea că binele personal derivă din binele public, care se obţine cu sacrificii. 

Ortodocşi sau otomani? Obedienţi sau oportunişti? 

Marea întrebare este de ce gîndim aşa pe româneşte, care e mecanismul care ne anihilează orice şansă de a prospera şi ca grup, nu doar ca indivizi (eventual în detrimentul comunităţii). Primul reflex e să dai vina pe comunism. E clar, totul e din cauză că bunul întregului popor era de fapt al nimănui, din cauză că nu am avut proprietate privată, iar acum o iubim prea mult. Se pare însă că relele obiceiuri erau mai vechi. 

În excelenta sa istorie a Imperiului Otoman, Lords of the Horizons, istoricul şi scriitorul britanic Jason Goodwin nu spune prea multe despre zonele locuite de români, dar cînd o face, aflăm, contrar celor învăţate din manualele comuniste, cum s-a format mecanismul anti-civic actual. „Nici un conducător nu era la fel de servil şi supus ca voievozii din Valahia şi Moldova“ – conchide Goodwin în capitolul despre ordine, unde fiecare naţie din imperiu e descrisă după merite. Atitudinea e încă valabilă: primarul nu se pune rău cu investitorii, presa nu se pune rău cu primarul, jurnalistul – cu patronul ziarului, şi în general, norma e că nu trebuie să-i superi niciodată pe oamenii influenţi, indiferent în numele cărui principiu. 

Mai departe, citim în aceeaşi carte: „Boierii s-au dovedit foarte cooperanţi, [...] mulţumiţi să folosească cererea continuă de oi şi cereale a otomanilor ca să-i înrobească pe ţărani, trecîndu-le astfel lor ponoasele. Otomanilor nu le păsa cum se guvernau Principatele, atîta vreme cît plăteau tribut şi îi aprovizionau cu alimente la preţurile stabilite. [Otomanii] nu aveau garnizoană în ţară, bazîndu-se pe supunerea oamenilor faţă de biserica ortodoxă şi pe supunerea bisericii faţă de patriarhul numit de ei la Istanbul“. Supunerea ierarhică este o normă de bază a ortodoxiei, iar această obedienţă, transmisă timp de secole, poate explica parţial de ce ideea de a te ridica împotriva autorităţii, fie ea şi cea democratic aleasă a sectorului 2, e încă de neconceput la Bucureşti. 

Frunzărim în continuare: „Conducerea era vîndută cui oferea mai mult la fiecare cîţiva ani, iar cel care o obţinea, totdeauna un creştin ortodox, îşi mulgea bine poporul ca să recupereze preţul plătit“. Sistemul electoral pare să nu se fi schimbat cu nimic în ultimii 500 de ani. Deciziile politice sînt orientate nu spre interesul public, ci spre umplerea cuferelor pentru următorul scrutin, iar oamenii sînt prea acaparaţi de corvezi pentru a avea timp de proteste. Acum imaginaţi-vă un boier valah care cheamă la boicotarea unui paşă local, pe motiv că un sat cu ţărani prosperi ar fi un loc mai bun de trăit şi pentru el şi copiii lui decît unul de flămînzi disperaţi. Sau pe ciobanul moldovean mai ortoman făcînd o asociaţie cu cel ungurean şi cu cel vrîncean, pe motiv că împreună pot gestiona mai bine turmele, că, dacă toată lumea prosperă, nu doar el, ci şi alte familii vor putea contribui la menţinerea drumurilor dintre localităţi, la repararea morilor de apă etc., astfel încît pînă la urmă şi el, şi măicuţa lui bătrînă o vor duce mai bine, şi că, în general, merită să lupţi pentru că viaţa e aşa cum ţi-o faci singur. 

Yeah, right!!!

Domnica Macri este editor la revista National Geographic şi o susţinătoare a cauzelor civice pierdute care, cu puţin efort, se pot dovedi cîştigătoare.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Prima echipă eliminată de la Euro 2024, după ce Franța și Olanda au remizat în grupa D
Germania și Spania sunt deja în optimile Campionatului European.
image
Cum a rămas un român fără bani în cont în timp ce își rezerva vacanța online. „Am intrat pe link”
Numărul înşelăciunilor legate de rezervări online a crescut de 9 ori în acest an. A păţit-o şi un tânăr din Bucureşti care a rămas fără o sumă importantă din cont.
image
Cele mai cancerigene produse de curățenie pe care toată lumea le folosește. Cu ce le puteți înlocui
Un avocat specializat în vătămări corporale catastrofale a avertizat consumatorii împotriva utilizării a trei produse cancerigene care se găsesc în mod obișnuit în case.

HIstoria.ro

image
Care a fost singurul trofeu european câștigat de o echipă națională de fotbal a României?
Pe 29 aprilie 1962, aproape 80.000 de spectatori au ținut să fie prezenți la finală, pe „23 August”.
image
Cine au fost agenții dubli din al Doilea Război Mondial?
Cea mai importantă parte a Operațiunii Fortitude a reprezentat-o rolul jucat de agenți dubli.
image
Când au apărut primele bănci din Țara Românească
Pe măsură ce viața economică a Țării Românești se dezvoltă, apar numeroase proiecte și încercări pentru organizarea instituțiilor naționale de credit. Î