Bucuria lecturii
Una dintre micile bucurii ale vieţii este lectura. O bucurie mică pentru un grup (tot mai) mic de oameni. Şi atunci, ce bucurie mai au scriitorii dacă nu apucă să bucure decît atît de puţini cititori? Pentru cine scriu? Dezbaterea din Sala Unirii cu Florin Iaru, Robert Şerban, Ana Maria Sandu şi Radu Pavel Gheo n-a lămurit chestiunea, dar măcar a oferit cîteva motivaţii personale despre plăcerea scrisului şi a cititului. Totul a pornit de la întrebarea unui spectator care i-a provocat pe autori să răspundă dacă mai cred în generaţii literare: mai este de actualitate termenul? Cît de important e grupul? Şi cît de relevantă e această clasificare pentru cititori?
Florin Iaru: Grupurile de scriitori apar şi spontan, şi previzibil. Există perioade în care gustul publicului se schimbă şi atunci se schimbă şi paradigma. Primul gest pe care îl face un tînăr autor e să se raporteze la generaţia imediat anterioară. Noi, cei din generaţia ’80, ne războiam cu scriitorii şaptezecişti, nu cu scriitorii din anii ’60. Noi combăteam estetica oficială a timpului prezent. La fel, cei care au ajuns la putere după noi au avut şi-au făcut din noi nişte duşmani. Cu noi era lupta. Douămiiştii s-au ciondănit şi cu nouăzeciştii, şi cu optzeciştii. Este un fenomen normal să te delimitezi stilistic de cei de dinainte, ca să nu fii absorbit de ei. După care, în momentul în care avansezi ca scriitor, e un fenomen la fel de normal să te reconsideri şi să te repoziţionezi nu în funcţie de generaţia anterioară, ci în funcţie de literatură. Literatura e subiectul în discuţie, iar autorul e chemat să definească acest termen. Nu ştim dacă va mai fi o generaţie care o să semene cu noi. Poate că vom fi aruncaţi la groapa de gunoi şi peste treizeci de ani o să vină cineva să ne scoată de acolo. Nu avem de unde să ştim cum va evolua gustul public. În orice caz, scriitorii trebuie să scrie, pur şi simplu, literatură bună. Ciondăneala asta între generaţii e firească în cazul scriitorilor tineri, dar devine absurdă după practicarea îndelungată a acestei meserii care se presupune că ar trebui să-ţi formeze o conştiinţă a valorii şi a unei solidarităţi de breaslă. Dacă nu ai acest sentiment al solidarităţii, rămîi singur.
Robert Şerban: Fiecare generaţie are anumiţi determinanţi comuni care îi dau un numitor. Există o generaţie ’90, există o generaţie 2000... Apartenenţa la o generaţie e absolut necesară pentru că e greu să reuşeşti de unul singur şi instinctul de conservare îţi spune că trebuie să fii împreună cu alţii, să împingi înainte cărţile, literatura pe care o scrii şi pe care o scriu cei ca tine. În momentul în care începi să te conturezi ca autor şi începi să ai stilul propriu începe fuga de generaţie. Fiecare scriitor încearcă să demisioneze din grupul generaţional. Demisiile lui Cărtărescu şi Muşina din generaţia ’80 sînt celebre. A sta mereu sub acelaşi glob de sticlă poate fi periculos. Cum e, de pildă, ca, la 50 sau 60 de ani, să se spună că eşti optzecist? E o ştampilă greu de şters şi nu e neapărat o ştampilă bună. La debut este normal să vrei să fii inclus într-o generaţie – numai aşa o să rupi norii literaturii. Însă maturitatea ar trebui să însemne şi delimitarea de aceste constrîngătoare încadrări în generaţii. Am fost întrebat, recent, în interviul din Dilemateca, de ce mai scriu literatură, de vreme ce oricum, ca jurnalist, comunic foarte mult cu publicul. Sînt jurnalist mai mult de nevoie. Asta e o problemă generală în România, că fiecare dintre noi trebuie să facem cîte ceva pentru a ne cîştiga existenţa. În Elveţia, scriitorul mediu e doar scriitor. Acolo, scriitorii primesc drepturi de autor pentru cărţile publicate şi pentru fiecare lectură publică susţinută în şcoli, cluburi etc. În România e aproape de la sine înţeles că scriitorul face muncă benevolă.
Radu Pavel Gheo: Deplasarea discursului pe care a făcut-o Robert Şerban e simptomatică şi spune multe despre noi. Poate că, dacă am fi avut discuţia asta acum 15 ani, am fi discutat mai aprins. Atunci eram chiar la începutul carierei noastre literare şi aveam nevoie de nişte grupuri. Cu grupul e mai uşor, căci îţi dă o anumită identitate. Dar la un moment dat e firesc să scriem singuri, să ne despărţim de grup. Ca să continui în linia lui Robert Şerban, cred că noi ne-am resemnat deja cu situaţia precară din punct de vedere financiar. Sînt multe mituri legate de condiţia scriitorilor. De fapt, nu prea se trăieşte bine pe nicăieri. De ce scriem? Scriu mereu aşa cum vreau. Dar am în minte un cititor ideal. Nu scriu pentru sertar. Cartea mea e un mesaj pentru cineva. Dacă ar fi să scriu onest, scriu pentru oricine. Am o viziune democratică asupra scrisului. Pentru mine, o carte foarte bună poate fi citită cu plăcere şi de un absolvent de liceu, şi de un intelectual format. Literatura bună ajunge la oameni – cam ăsta ar trebui să fie idealul unui scriitor, să ajungă la oameni cu cărţile lui.
Ana Maria Sandu: Odată cu generaţia ’80, conceptul de generaţie s-a tocit. Ce a urmat sînt afinităţi, prietenii literare, grupuri, scriitori mai norocoşi sau mai puţin norocoşi. Cea mai mare suferinţă a autorilor români, a majorităţii, e că publicul de literatură românească este unul fidel, foarte preţios, dar restrîns. De foarte mulţi ani, publicul potenţial – tinerii care ies acum din şcoală – nu mai are plăcerea lecturii. Şcoala nu le provoacă această curiozitate şi plăcere de a citi. Pînă una-alta, ne scriem cărţile pentru noi, cu gîndul la un public pe care l-am dori mai numeros. E o formă de autism aici – dar asta e situaţia.
Radu Pavel Gheo: Tot la o pledoarie pro domo am ajuns. Adică: încercăm să vă îndemnăm să citiţi pentru că, citind, ne-aţi citi şi pe noi. Să vă uitaţi totuşi, cînd intraţi într-o librărie, la cel care tocmai a găsit o carte. În privire i se va putea citit anticipaţia plăcerii lecturii. Îmi place să urmăresc acest fenomen, îmi stîrneşte de fiecare dată bucurie. Am apucat şi alte vremuri, în care descoperirea unei cărţi era considerată o izbîndă. Îmi amintesc de pildă că, într-o vreme, cărţile lui Florin Iaru apăreau, dar nu se prea găseau în librării. Ele circulau, cine ştie cum, şi pînă la urmă tot ajungeau unde trebuie.
Florin Iaru: E paradoxal. Dar s-a întîmplat cu adevărat. Cărţile lui Heidegger s-au vîndut în România în 42.000 de exemplare. Cred că în tot restul lumii tirajul nu a ajuns la această cifră. Heidegger se vindea pe sub mînă, la suprapreţ – iar cărţile sale sînt de necitit pentru publicul larg. Eu, ca scriitor, n-am însă de ce să mă plîng că n-am cititor. De fapt, eu ar trebui să-mi pîndesc „clientul“, să-l prind, să-l bag în sac şi să fug cu el.
Florin Iaru: În tinereţe am scris din plăcere şi din bucurie. N-aş putea să spun că a dispărut bucuria. Dar plăcerea de a scrie a dispărut. În momentul de faţă, cei mai mulţi dintre noi scriem cu revolverul la tîmplă şi cu degetul arătător îndreptat spre ceas. Avem termene de predare infernale. Poţi rata o frază din cauza timpului pe care (nu) îl ai la dispoziţie – şi asta e extrem de frustrant pentru un autor. În acelaşi timp, resimt o mare bucurie în clipa cînd am pus punct. Cînd eşti cu spatele la perete şi cînd plutonul de execuţie se pregăteşte să dea drumul la glonţ pe ţeavă, creierul întinde timpul, ca o perdea, şi pot lua naştere opere remarcabile. De fiecare dată cînd autorul a stat în pacea lui să scrie în linişte, netulburat de bîzîitul muştelor şi nici de creditori, lucrurile n-au stat la fel de bine ca atunci cînd a stat cu portăreii la uşă. În mod cu totul paradoxal, lipsa de linişte provoacă, dacă nu plăcere, în orice caz o bucurie la final.
Robert Şerban: E mai degrabă o chestiune care ţine de profesie. Am o meserie: scriu texte. Nu mă întreb, în timp ce scriu, dacă îmi face plăcere sau nu, nu îmi evaluez de fiecare dată intensitatea bucuriei de după... Cînd scriu, rup legătura cu restul lumii. Cînd scriu, sînt ca un arici. Am scris ultimele două cărţi de poezie în rezidenţe, în străinătate. Două luni am stat singur, izolat, în nişte locuri minunate şi am scris. Atunci am putut să scriu pentru că aveam timp mult la dispoziţie – aşa că mi-a făcut şi plăcere. De fapt, literatura asta înseamnă, o întoarcere spre sine. E o mare plăcere.
Radu Pavel Gheo: Eu unul n-am simţit absolut nici o plăcere în timp ce scriam la ultimul roman. Scriitorii scriu pentru că trebuie să scrie. Aşa cum albina face miere. Diferenţa dintre grafoman şi scriitor nu este foarte mare dacă luăm în calcul doar această nevoie. Eu unul aş fi scris oricum, chiar şi dacă nu aş fi avut un public, chiar şi dacă nu aş fi ajuns relativ cunoscut. Cea mai grăitoare pledoarie pentru plăcerea lecturii a constituit-o chiar publicul numeros: la dezbatere au participat peste două sute de spectatori. Un remediu eficient la pesimismul autorilor invitaţi.
a consemnat Matei MARTIN
