Servicii sociale la biserică

- interviu cu preotul paroh Adrian NICULCEA -

Biserica din parcul Titan este una dintre primele construite în stil maramureşean, din lemn, după 1989 în Bucureşti. Părintele Adrian Niculcea slujeşte aici din '96. Biserica el a construit-o. Şi tot el a reuşit să adune credincioşi în incinta acesteia, nu doar la slujbă, ci şi cu ocazia altor activităţi sociale, culturale, medicale... Despre credincioşii săi se poate spune că alcătuiesc o comunitate care se întrajutorează.

Care este povestea bisericii unde slujiţi? 

Biserica eu am construit-o. Sînt om de carte, de aceea mi-a fost foarte greu s-o fac, nu făcusem pînă atunci nici măcar un coteţ de găini. Dar cu planuri, cu ajutor de la Dumnezeu, am reuşit. Planurile au fost făcute de arhitectul Nicolae Goga. Eram foarte agitat la vremea aceea. Ştiam că aveam o perioadă scurtă în care să construiesc biserica, deci nu aveam timp de romantisme. Cred că a fost prima biserică maramureşeană din Bucureşti. Era varianta cea mai ieftină: motivul principal pentru care am ales-o a fost cel financiar. În locul respectiv nu am găsit surse de finanţare. Nu am avut talentul de a mă lipi de sponsori... 

Cînd m-am apucat de construcţia bisericii, nu aveam bani nici să plătim muncitorii. Totul a fost posibil datorită unei minuni. Schitul Darvari, unde fusesem preot înainte, avea multe case închiriate, cu poziţii bune în centru. Pe acestea le-am exploatat şi am silit firmele care le voiau să contribuie, cu acordul patriarhului de atunci: să facă rost de lemne, din Bucovina. Cel mai uşor a fost să vină lemnul la Bucureşti. Am convenit cu naşul meu, care era preot în Glina, ca în curtea lui să stea 340 m cubi de lemne, ceea ce reprezenta o stivă uriaşă. Grinzi lungi de 12 m, grele de 6-700 kg. Cel mai greu a fost să aducem lemnele de la Gara Căţelu pînă la poarta naşului. Acolo a intervenit minunea lui Dumnezeu: vreo şase vagoane din nouă le-am adus la Seminarul Teologic. Le-am promis elevilor 10 la dogmatică şi au cărat, săracii, cît s-a putut. A fost minunea lui Dumnezeu că nu şi-au rupt picioarele sau nu s-a întîmplat altceva. Au cărat bieţii copii contra unei Coca-Cola şi a unei prăjituri. A fost ca la piramide... Cînd nu au mai vrut, a apărut ca din senin un profesor de fizică de la Liceul „Decebal“, care a venit cu fete şi băieţi dintr-a XII-a. Ultimele trei vagoane de grinzi grele le-am mutat în curtea naşului. O singură dată a scăpat o grindă şi a înnegrit uşor unghia unuia dintre voluntari, noroc că era un adult, nu un copil. Exclusiv minunea lui Dumnezeu că nu a murit nimeni... 

Primăvara am găsit înţelegere la un pluton de aviaţie militară, şi au adus cei din Glina tot şi a început construcţia. Am avut o echipă mixtă, alcătuită din ţigani din Bucureşti. Şi un domn inginer, Dan Constantinescu, care venea să vadă dacă s-au aplicat planurile. Sigur, echipa a trebuit plătită. Dar cam un sfert din construcţia bisericii a fost făcută pe bază de voluntariat. 

Înţeleg că, în cadrul bisericii, desfăşuraţi şi o serie de proiecte sociale. Acest tip de activitate e ceva mai puţin obişnuit la bisericile ortodoxe?

Fiind profesor de doctrină, ştiu că există o mare discuţie la noi, în cadrul Bisericii ortodoxe, despre relaţia între teologie şi viaţă; se înfruntă două mari teorii: unii spun că teologul trebuie să fie un şoarece de bibliotecă, că trebuie să fie savantul la curent cu literatura internaţională. Dar pentru că Mîntuitorul a zis: „Duhul Domnului peste mine m-a uns să binevestesc săracilor“ înseamnă că Evanghelia, cuvîntul lui Dumnezeu care este răspîndit de cler, trebuie să înceapă din zona săracilor şi apoi să ajungă la cea a bogaţilor. Am aplicat lucrul acesta, teologia peste public. 

Înaintea mea, construise o biserică, tot de lemn, un părinte care mi-e şi prieten şi făcuse un cabinet medical acolo. Dăduse, cumva, tonul la proiecte sociale... În ce priveşte biserica noastră, am zis aşa: o zonă în care oamenii stau în blocuri nu e atît de săracă încît să se pună problema că nu au mîncare şi să fie nevoie ca biserica să facă o cantină. Aşa că m-am concentrat pe serviciile educaţionale. Am zis: noi oferim know-how, ştiinţă... Şi am înfiinţat o şcoală parohială, numai sîmbăta şi duminica, pentru că atunci sînt şi profesorii, şi şcolarii liberi. 

În ce constă şcoala parohială? 

Biserica, în fond, nu are mare contribuţie, decît că oferă spaţiul în care se întîlnesc copiii săraci cu profesorii disponibili. Elevii sînt riguros selectaţi, le studiem dosarele de familie. Se fac meditaţii şcolare cu ei. Profesorii vin şi ei, gratuit. Am apelat şi eu la conştiinţa lor... Dl profesor Gabriel Chelaru e iniţiatorul activităţilor de meditaţii sociale de aici. Au fost cîţiva ani cînd am avut şi 75 de profesori care şi-au oferit serviciile... Între 60 şi 120 de elevi veneau aici. 150 în vremurile bune... Profesorii sînt şi activi, şi pensionari. E extraordinar că aceşti copii vin aici în loc să bîntuie maidanele cartierului. Aici chiar au venit copiii interesaţi de ceea ce fac. 

Printre criteriile de selecţie nu se înscriu cele religioase: am avut şi musulmani, şi adventişti.... Acum să nu vă imaginaţi că e o şcoală nemţească aici: care mai vine, care nu mai vine... Îi şi monitorizăm, urmărim pe Internet dacă au trecut examenul de capacitate, Bacul, examenul la facultate. Aproape toţi au intrat. Le-am mai oferit şi premii, cînd şi cînd. Anul trecut i-am dat un laptop, ce-i drept mai vechi, unuia dintre fruntaşi. Cel mai frumos lucru este că ne-am trezit cu unii din cei care au intrat la facultate că se întorc să dea meditaţii aici. 

Ce alte servicii sociale oferiţi?

Avem şi alte categorii de servicii sociale: prima categorie, pentru tinerii cu dizabilităţi. Aceştia vin aici însoţiţi de mamele lor şi fac terapie ocupaţională. Cu Sindrom Down, cu dizabilităţi motorii, hipoacuzici. Noi le oferim doar spaţiile: mesele, securitatea... Stau în grup şi lucrează. Vin marţea. Au pasiunea şi îndemînarea de a face lucruri de artizanat. Le-am permis să le expună duminica la biserică, să le vîndă. Cu bănuţii aceia îşi iau materiale ca să facă altele... 

Şi pentru hipoacuzici facem terapie ocupaţională. Sîmbăta li se explică semnificaţia sărbătorii de duminică. Cîntăreţul bisericii este absolventul unei şcoli de limbaj mimico-gestual, printre altele. Le oferă o cafea şi stă de vorba cu ei. Scot şi o revistă. 

Avem şi asistenţă medicală. Un cabinet medical social, cu cinci medici, pe bază de voluntariat. Cardiologi, ecografişti generalişti. Cabinetul medical cu multă aparatură e sponsorizat de Fundaţia Soros – 28.000 dolari. Majoritatea vor ecografii, ca să nu mai stea la coadă în altă parte. Avem şi o asistentă medicală, la pensie, care le ia tensiunea credincioşilor. Mai sînt doi jurişti care vin la slujbă şi oferă consultanţă juridică gratuită. În primii ani, au fost cazuri grave de bătrîni escrocaţi nu doar de străini, ci de propriii copii care le-au luat casele. 

Vorbeaţi şi de servicii culturale...

Am deschis multe discuţii pe teme de cultură, credinţă, politică. Avem un cenaclu literar – acum să nu vă imaginaţi că aici e Uniunea Scriitorilor. Sînt scriitorii şi poeţii din cartier. Marţi de marţi erau aici. A fost o perioadă în care cenaclul a intrat în disoluţie, din cauza faptului că unii erau oameni subţiri, cu literatura, dar le aveau şi cu băutura... Eu sînt de vină că, o vreme, nu am mai fost prezent între ei. Acum sîntem într-o nouă perioadă de lansare a cenaclului. Scoatem şi o revistă: o retrospectivă a ceea ce a fost citit la cenaclu pînă acum. O parte dintre ei sînt artişti plastici, ieri a fost şi o mică expoziţie. Mai avem un cenaclu de pictură pe sticlă pentru copii. Am înfiinţat un cenaclu teologic, extrem de liber, care se adună în fiecare lună, din ’96 încoace. Eu am mai lipsit, dar ei nu au lipsit niciodată... Vin aproximativ 10-20 de oameni. 

Mai există o categorie de servicii pe care le-aş numi de misionariat. Avem în curte o librărie misionară care vinde cărţi de sute de milioane pe an, ceea ce înseamnă că e o cerere foarte mare de carte de acest gen: ortodoxă, la nivel de bază... Librăria este fără comision. Persoanele care vînd acolo sînt nişte doamne voluntare. Există şi biblioteca misionară.

Ce ne puteţi spune despre serviciile religioase „propriu-zise“, cum le spuneţi dvs.?

Mai puţin obişnuită la biserica noastră este sărbătoarea Paştelui, unde 22.000 de pungi zboară în cinci minute într-o masă de 8 pînă la 5 mii de credincioşi din cartierul Titan. Este o mare de oameni care, dacă nu primesc în cinci minute ce vor ei, începe o tulburare, o agitaţie nemaipomenită. Apelez la tinerii pe care-i găsesc acolo în Noaptea Învierii, le dau sacii în primire. Cînd începe slujba şi am ajuns la un anumit punct, le spun „Acum daţi Paştele!“. Ei nu fac altceva decît să răstoarne sacii peste nişte mese dispuse în adîncime. Cînd v-am spus că e organizaţie militară aici, n-am glumit... Majoritatea acestor tineri sînt necunoscuţi pentru mine. Îi întreb, pur şi simplu, dacă vor să ajute, şi vor. Cam cu 20 de tineri reuşesc să ofer mulţimii această... supraofertă. Soluţia calmării unei mulţimi în democraţie este supraoferta. În primii ani, fugeau ţiganii cu sacii... Pînă la urmă i-am rugat să-i ia, ca să nu rămînem cu ei şi să trebuiască să aruncăm Paştele în lac. Au încetat să-i mai ia cînd au văzut că nu mai au cum să-i vîndă: toată lumea din jur avea Paşte... S-a ajuns la performanţa că în jumătate de oră toată lumea primeşte, fără să se îmbulzească. Un an întreg doamnele din Comitet muncesc la pliculeţe, în fiecare marţi, clacă serioasă. Fiecare aduce cîte ceva de mîncare... 

Care este... secretul reuşitei dvs. comunitare?  

Nu facem lucruri extraordinare, ci extrem de simple. Acesta este secretul unei biserici care şi-a axat serviciile pe voluntariat şi pe gratuitate totală. A început Biserica ortodoxă să se implice mai mult în viaţa comunităţii? Deja din ’90 încoace lucrurile s-au schimbat. Biserica şi-a reluat vechea ei implicare în societate din perioada interbelică. A reînceput să fie prezentă în spitale, în închisori, în şcoli... În anii următori se va implica mult mai mult. Biserica face asistenţă socială din vechime. Că o face sporadic, asta-i altă problemă. Cea catolică are cu totul alt spirit: ea a pornit de la început cu o anumită doctrină filozofică care a făcut-o să stăpînească lumea pămîntească. Biserica ortodoxă nu a avut această direcţie, ea a optat pentru platonism. Preocupările ei de bază au fost isihasmul, împărăţia cerurilor, eshatologia. Implicarea ei socială a fost destul de subţire prin comparaţie cu catolicismul sau protestantismul. Ceea ce nu înseamnă că a lipsit. Încă din „Faptele apostolilor“ apar colectele pe care le adunau ucenicii Sfîntului Pavel din Grecia, Italia şi le trimiteau spre Ierusalim, unde era sărăcie lucie. 

Dvs. de ce aţi ales să faceţi şi muncă socială?

O fac din concepţie, pe baza viziunii teologice pe care o am. Nu am putut suporta ruşinea de a fi profesor de teologie şi de a nu aplica pînă la capăt teologia în adîncul nevoilor societăţii.

a consemnat Iaromira POPOVICI

Adrian Niculcea este doctor în teologie şi profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie a Universităţii „Ovidius“ Constanţa; preot paroh la biserica „Pogorîrea Sf. Duh“ – Titan.

Foto: V.Dorolţi