Albaiulienii și orașul lor

Publicat în Dilema Veche nr. 399 din 6 - 12 octombrie 2011
Albaiulienii și orașul lor jpeg

Cînd am descoperit cum se numesc locuitorii din Alba Iulia, am tresărit uşor suprinsă, deşi numele derivă în mod firesc din cel al oraşului lor. Albaiulieni. O denumire care parcă are ceva nepămîntean, ca a unei populaţii de pe o planetă îndepărtată. Sau mai degrabă ceva de poveste. O poveste în sine este şi cetatea lor în curs de restaurare – Alba Carolina. O cetate care reuneşte de fapt trei cetăţi, din trei timpuri diferite: Castrul roman, de pe la anii 100, Cetatea medievală a cărei înfăţişare s-a tot schimbat din cauza asediilor şi a distrugerilor, pînă cînd a ajuns la o formă finală în anul 1625, şi Alba Carolina propriu-zisă, cetatea hasburgică în formă de stea, construită începînd cu anul 1714, la iniţiativa împăratului Carol VI de Habsburg, despre care Nicolae Iorga se pare că ar fi spus la un moment dat, dintr-un puseu naţionalist, că ar trebui „rasă de pe faţa pămîntului“. 

Din fericire, Cetatea nu a „dispărut“ (deşi nu mai lipsea mult, căci în urmă cu doar cîţiva ani, fortificaţiile aparţineau armatei, era aici o garnizoană militară, zidurile erau lăsate în părăsire, iar „în şanţuri“ se cultivau cartofi pentru masa soldaţilor), iar acum îşi recapătă identitatea, devenind o parte integrantă a oraşului şi un blazon al său. Arareori am văzut în altă parte, un ataşament atît de profund şi de sincer faţă de un loc, de un spaţiu, aşa cum îl au albaiulienii faţă de Cetatea lor. Şi nu este vorba doar de mîndrie „locală“ (aşa cum se mîndresc braşovenii cu Biserica Neagră, sibienii cu Piaţa Mare şi cu Bruckenthal-ul lor, sau cum nu se mîndresc bucureştenii cu Casa Poporului) sau de valoare simbolică, este mai mult decît atît, pornind de la diferenţierea clară pe care o fac – „sus, în Cetate“ şi „jos, în oraş“ – sau de la modul în care îşi „povestesc“ Cetatea: un amestec de respect şi duioşie, un soi de evlavie. Atitudinea lor de acum este cea a unor oameni care şi-au recuperat un obiect de mare preţ pe care îl credeau de multă vreme pierdut: îi repară stricăciunile, îl şterg de praf cu timiditate, îl admiră, îl pun în vitrină ca să-l vadă şi alţii şi încearcă să descopere dacă, pe lîngă rolul său pur estetic, „foloseşte“ cu adevărat la ceva. Schimbarea zilnică a gărzii „imperiale“ – cu cele trei salve de tun în cinstea locuitorilor oraşului în fiecare sîmbătă şi cu mica mulţime de părinţi cu copii, pensionari, tineri pe biciclete care se adună ca să urmărească un spectacol ce deja face parte din viaţa lor – este doar una dintre primele cheiţe care, odată întoarsă, pune în mişcare rotiţele, iar „obiectul“ Cetate începe să prindă viaţă. Slujbele de la cele două catedrale, cea catolică din secolul al XI-lea şi cea ortodoxă, a Reîntregirii, construită în anii 1921-1922 (se spune în glumă că există o „întrecere“ între cele două – ale cărei turle sînt mai înalte) dau şi ele un ritm Cetăţii. Există un hotel medieval, fosta tabără militară este acum o zonă de agrement unde hangii şi hangiţe în haine de epocă servesc băuturi în căni de lut cu sigiliu. Dincolo de valoarea sa de patrimoniu, Cetatea are un potenţial cultural fantastic, fiecare colţ te inspiră şi poate deveni decorul unui spectacol, al unui festival. Doar aşa, Alba Carolina se va renconstrui de la sine şi, pe lîngă povestea sa „de manual“ de istorie, va căpăta altele noi.  

Oraşul de jos şi cel de sus 

Primele două zile la Alba Iulia – cele „de pregătire“ dinaintea festivalului – le-am petrecut încercînd să-mi găsesc repere (unele banale, cum ar fi o farmacie, un butic non-stop etc.) în „oraşul de jos“ şi bucurîndu-mă de tihna unui oraş din Ardeal unde maşinile opresc şi te lasă să traversezi strada chiar dacă nu eşti pe trecerea de pietoni, iar vecinii se întîlnesc în intersecţie şi-şi povestesc viaţa, aşa cum au făcut-o şi cu o zi în urmă, aşa că auzi cîte un „servus“ sau „ciao“, la fiecare pas. Pentru cineva venit din Bucureşti, toate acestea nu înseamnă monotonie, ci doar o lentoare reconfortantă. La cafenelele din centru, poţi bea cu 3,50 lei o cafea „ca la Viena“ sau un fresh de grapefruit cu 6 lei, la celelalte mese sînt adolescente, care îşi citesc una alteia ştiri mondene, şi micii întreprinzători locali, la „întîlniri de afaceri“ – de fapt, mai mult nişte şuete. Nimeni nu se grăbeşte nicăieri. Ospătăriţele stau în uşa birtului căscînd, privind strada şi salutîndu-i pe trecători – muşterii şi, în acelaşi timp, prieteni sau cunoştinţe. Cele cîteva blocuri socialiste parcă sînt mai puţin urîte ca-n alte părţi, avînd drept fundal dealurile din jur. La primul etaj al unuia dintre ele este un magazin chinezesc cu de toate, unde o chinezoaică te întîmpină zîmbind din spatele mormanului de şlapi şi-ţi spune „mulţumesc“ la plecare. Nu-mi dau seama dacă au înfiripat aici o comunitate, în vreme ce cea evreiască, de pildă, care avea o însemnătate odinioară, s-a destrămat aproape de tot. Porţile sinagogii sînt închise, nu se mai întrunesc nici măcar unsprezece bărbaţi pentru serviciul religios. La ora prînzului se formează mici cozi în faţa plăcintăriilor. Plăcinta „pe lespede“ cu varză sau cu cartofi e o specialitate locală. N-am văzut fast-food-uri şi shaormerii, n-am simţit vreun iz de McDonald’s. În schimb, am descoperit autoserviri cu gulaş şi varză à la Cluj. Şi am aflat că la cantina Universităţii „de sus, în Cetate“ se mănîncă ieftin şi bine. 

În afară de centru, „oraşul de jos“ mai înseamnă străduţele cu un aer de tîrg „aşezat“, cu case vechi, burgheze, muşcate în ghivece, bolţi de viţă şi oameni care tocmai îşi culegeau strugurii sau şedeau pe scăunelele din curte, citindu-şi ziarele (mi s-a spus că în Alba Iulia încă se citesc ziare „pe hîrtie“, nu pe Internet, iar poştaşul încă mai are un rol în viaţa comunităţii, împărţind în fiecare dimineaţă gazete abonaţilor). Pe una dintre străzi e Art Café, cunoscută drept „cîrciuma lui Lulu“, preferată de tinerii boemi pentru aerul ei „de Vama Veche“ din vremurile bune. Pe Lulu, îl poţi găsi la o masă „cu prietenii“ (senzaţia că, în Alba Iulia, toată lumea e prietenă cu toată lumea e din ce în ce mai pregnantă, deşi poţi auzi şi bîrfele locale despre micile duşmănii şi rîci, despre certuri şi împăcări sau „cutare care nu mai vorbeşte cu cutare“, însă fiind un outsider, toate acestea ţi se par amuzante). Ne spune pe scurt istoria lui de „cîrciumar vechi“ – este deja la al patrulea stabiliment şi încă nu ştie dacă acesta va rămîne ultimul, apoi povesteşte despre fostul proprietar al locului şi grija lui faţă de grădină. De la el a „moştenit“ merii decorativi cu tulpini rotate sau în cruciş, iar merele sînt foarte bune, „poţi gusta unul, dacă ai poftă“. „La Lulu“ a fost Clubul Festivalului, printre merii bătrînului grădinar s-au desfăşurat after-party-urile noastre, iar ceaunele lui Şoni s-au potrivit bine în decor. Alături era fosta Casă a Pionierilor – Clubul copiilor de acum – unde cîţiva puştani se dădeau cu carturile. 

În „oraşul de sus“ am ajuns pentru prima oară singură, în prima după-amiază. Cetatea era pustie şi mi s-a părut cumva straniu, ca şi cum aş fi pătruns într-o poveste fără personaje. Apoi am văzut-o pe fata care era cocoţată pe treptele obeliscului lui Horea, Cloşca şi Crişan şi citea o carte. Am devenit atentă la cei cîţiva oameni care „populau“ Cetatea: o femeie cu un copil în cărucior, trei bărbaţi „cu treabă“ şi cu părul aproape alb care urcau gîfîind spre cea de-a doua poartă, pe lîngă biciclete („Greu e de urcat dealul ăsta, Nelule!“, „Zici tu? Cre’ că mai grea e bătrîneţea!“), un alt nene care căra în sacoşe ardeii şi ceapa pentru stufatul lui Dinescu, doi turişti între două vîrste, rătăciţi pe la poarta a treia, cea care apare în filmul Mihai Viteazu – Ea: „De ce n-avem voie să trecem pe mijloc, pe podul mobil?“, El (rîzînd): „Pe acolo numai Amza Pellea are voie!“. I-am observat cu greu şi pe ostaşii gărzii, pentru că la început crezi că fac parte din decor, atît de în serios îşi iau rolul, chiar l-am confundat pe unul cu „fratele“ său din bronz lîngă care stătea neclintit şi păzea. Nu clipesc nici măcar atunci cînd li se fac poze. Însă era prea cald pentru sfîrşitul lui septembrie, iar un ostaş mai în vîrstă năduşea pe sub peruca lui albă, aşa că i-a strigat unui muncitor: „Dacă te duci încolo, adă şi mie nişte apă!“. Muncitorii ocupau partea centrală pe unde încă „nu se trece“ şi e şantier. În tandem cu soldaţii, stau de strajă pentru a te redirecţiona spre rutele ocolitoare. Spaţiul este mult mai mare decît m-am aşteptat – grupuri de clădiri, porţi, ziduri, piaţete, pasarele, la fiecare pas ai cîte o surpriză, cele trei cetăţi ies una dintr-alta ca dintr-o Matrioşcă. Localnicii traversează Cetatea, reobişnuindu-se cu ea, redescoperind-o. La întoarcere, m-am întîlnit cu un grup de turişti unguri de vîrsta a treia, care intrau pe Traseul celor Trei Fortificaţii. Se aşteptau probabil să vadă ceva din gloria apusă a unui imperiu. Deşi e un subiect delicat, controversele şi perspectivele istorice diferite legate de Alba Carolina îi dau un plus de importanţă şi de mister care poate deveni un factor „comercial“. Însă dacă eşti un „extremist de centru“, cum am fost noi vreme de trei zile în Cetate, vezi partea pozitivă – recuperare, iniţiativă, punere în valoare şi alte lucruri asemănătoare care se întîmplă atît de rar în România.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.