Amintiri din Alba pentru zile negre

Înainte de a pleca spre Alba Iulia văzusem cîteva fotografii, auzisem poveşti cum că Cetatea ar arăta senzaţional după renovare. Dar pînă nu te convingi singur, te fereşti ca dracul de tămîie de exagerări. Cînd am ajuns, însă, la locul faptei, am trecut de Poarta I, am urcat panta şi tot ce-am mai putut să zic a fost un oau!. Ni s-au luminat feţele, ne-au sclipit ochii, şi toate spaimele legate de prima ediţie a festivalului au pălit ca prin farmec. 

Ştiam că tot ce ne mai trebuia pentru un Festival Dilema veche reuşit, pe lîngă locaţia spectaculoasă, era ca între invitaţi să existe chimia necesară, căci ea e sarea şi piperul unui astfel de eveniment, şi să avem şansa unui public curios, care să vină să-i asculte şi să-i vadă. Le-am avut pe toate, asta ca să nu mai punem la socoteală cele mai frumoase zile de toamnă, cu lumina lor mieroasă. 

A fost un weekend lung. Cu somn puţin, cu rîs pe săturate, cu discuţii serioase, dar cu invitaţi destinşi şi simpatici, printre care Florin Iaru, Vintilă Mihăilescu, Robert Şerban, Radu Pavel Gheo, Dan C. Mihăilescu, cu aplauze, muzici, filme, cu reprezentaţii culinare live, cu descoperiri de oameni ai locului, partenerii noştri din administraţia locală. În ceea ce-i priveşte pe aceştia, nu pot să spun decît că m-am simţit precum Candide, personajul lui Voltaire. Ştiam de mult că nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai ales cînd vine vorba despre România. Dar după cele cîteva zile petrecute în Alba Iulia, pesimismul meu a primit o grea lovitură. Am văzut că funcţionarii statului pot să vorbească normal, că au reuşit să atragă fonduri europene şi să pună în valoare Cetatea, iar în urma lucrărilor de restaurare spaţiul medieval arată ca oriunde în lumea asta: civilizat, fără nici o stridenţă, cu atenţie maximă la detalii şi cu o viziune pe termen lung în ceea ce priveşte punerea lui în valoare. Şi pentru mine ar fi fost greu de crezut că toate lucrurile astea sînt posibile şi că ele se întîmplă dincolo de un discurs găunos şi triumfalist.  Am mai luat cu mine acasă zîmbetele chelnerilor de la cîrciuma lui Lulu, mirosul mîncării din cazanele lui Şoni, calmul locuitorilor care au venit seară de seară în Cetate, bucuria celor care se opreau în dreptul caricaturilor lui Ion Barbu, expuse pe zidul de la intrare. Aş vrea să fac o menţiune specială pentru cetăţeanul turmentat pe care l-am văzut în ultima seară cum urca în zigzag dealul şi se sprijinea cu amîndouă mîinile de zid ca să poată să desluşească mai bine ce desenase Barbu. Oricît de greu i-ar fi fost, nu s-a dat bătut. Sînt sigură că autorului i-ar fi plăcut determinarea privitorului său singuratic. Imaginea bucolică a oamenilor care stăteau pe iarbă în zilele de octombrie, spectacolul schimbării gărzii, cei mai frumoşi cai pe care i-am văzut vreodată de aproape, concertul lui Alexandru Andrieş, discret şi impecabil, bucuria fanilor săi de toate vîrstele, care îi ştiau toate versurile pe dinafară, publicul de la proiecţia în aer liber a lui Cristi Puiu, care nu s-a mişcat de pe băncuţele de lemn din faţa ecranului mobil. 

Cristi Puiu a venit la Festival cu unul dintre cele trei filme pe care el le-a numit „exerciţii“ şi le-a făcut la Toulouse, în cadrul unui workshop, cu actori francezi, pornind de la textul lui Vladimir Soloviov – Povestire despre Antichrist. Am asistat la premiera absolută, iar pentru actorii francezi cu care a lucrat regizorul, şi care l-au însoţit la Alba Iulia, a fost o bucurie să-l vadă pe un ecran mare. E vorba despre o poveste spusă în maniera lui Rohmer, despre ipocrizie, lipsa de comunicare, adevăr, credinţă, care sună extrem de actual şi în care jocul actoricesc e esenţial. Nu de puţine ori s-a rîs de absurdul replicilor. 

Deşi se făcuse tîrziu şi destul de frig şi am crezut că n-o să mai rămînă lumea la discuţiile de după proiecţie, ne-am înşelat. Oamenii erau curioşi să afle de la regizor cum lucrează cu actorii, care e diferenţa dintre teatru şi acest gen de cinema şi, mai ales, de ce se termină filmul exact cînd lucrurile devin şi mai serioase. Cristi Puiu a mai spus că intenţionează să lucreze în continuare pe acest text al lui Soloviov. Dacă o spectatoare de la Alba Iulia ar fi vrut ca povestea să nu se termine după cele 75 de minute, şi eu sper s-o descoperim reluată în următorul film al lui Cristi Puiu.