Tema săptămînii

„Noi facem realitatea!“ scria, triumfător, după scindarea Realităţii TV din seara de 23 octombrie, sub noua siglă a noii RTV, cea care emite din vechiul sediu al Realităţii, cu vechea echipă, dar cu noul patron Sebastian Ghiţă. Simplă frustrare legată de foştii colegi, rămaşi sub sigla veche, dar în sediul nou?

La ceva vreme după telejurnalele comuniste în care Alexandru Andrieş vedea caşcaval, televiziunile româneşti redescoperă sub ochii noştri bucuria ficţiunii în emisiunile de actualitate. Se dezbat zile la rînd lucruri care, de fapt, în realitate nici nu s-au întîmplat.

"Magia e în tot şi-n toate. În noi, în sufletul nostru, în păr, în scaune, în plasme, pentru că cineva le-a creat. Pe de altă parte, există această legătură de taină pe care nu cred că cineva ar putea s-o ucidă – dragostea. În clipa în care ea nu mai există, omul moare. Aici este adevărata magie."

Dacă n-aş fi locuit o lună la Berlin, probabil că n-aş fi ales niciodată o temă ca aceasta. Şi nu mi-aş fi propus să aflu ce anume păstrăm, reciclăm, recontextualizăm din ziua de ieri. Altfel spus, din istoria mai mult sau mai puţin recentă. Şi, mai ales, cum anume o facem.

Se ţine bine la vîrsta lui. Merge! Hrănit de neştiinţă, amnezie, plăcut-dulceag. Uite, exemple, cărţile de istorie şi literatură română, Lipscanii şi vintigiul. Puţini citesc, mulţi habar n-au şi nici nu-i interesează, număraţi vor să nu ştie mai mult decît i-ar indispune.

Deseori, avem nostalgia lucrurilor şi a timpurilor pe care nu le-am cunoscut decît din poveştile bunicilor sau din cărţi. Visăm cu ochii deschişi, asemeni unora dintre personajele din Midnight in Paris – cel mai recent film semnat de Woody Allen –, la epoci apuse, scăldate în lumina blîndă a trecutului îndepărtat.

"Un scandal relativ mare a fost în perioada în care aveam concerte la Teatrul Mic, în formula Nicu Alifantis, eu, Paul Ciuci, Ciulică Marcovici, Mihai Farcaş. Şi cîntam şi „Şeherezada“. La un moment dat însă, la unul dintre spectacole, a apărut în public Adrian Păunescu, întovărăşit, desigur, de securişti."

Acum vreo două luni am primit de la două cunoştinţe diferite un e-mail care a circulat viral pe net. Un e-mail cu poze, cum sînt atîtea alte mesaje care ajung virale. Doar că ăsta de care vă spun era despre datorie. Despre datoria SUA. Cineva se jucase cu grafica şi reprezentase datoria publică a americanilor în teancuri de cîte o sută de dolari.

Revăd, cu bucurie, filmul Senatorul melcilor al lui Mircea Daneliuc şi-mi amintesc de metafora corabiei neterminate a lui Miron (personaj tăcut al filmului care, asemeni nouă, nu termină ceea ce a început). Nu am construit nici măcar o mică barcă din lemn, dar ce să mai vorbim despre o posibilă Arcă a lui Noe!

Sîntem în criză. Şomajul creşte galopant cam peste tot în Europa, economiile se contractă, creşterea economică se evaporă, consumul scade; pe scurt, e rău. Cu toate astea, preocuparea majoră la nivel european, dar şi naţional, pare a fi în primul rînd reducerea deficitelor bugetare care au explodat.

Înainte, cultura era şi ea „la normă“ şi cu toţii trebuia să ne implicăm în diferite activităţi culturale, fie că eram muncitori sau intelectuali, copii sau adulţi. Pentru noi, copiii, existau Casele pionierilor şi ale şoimilor patriei unde, cu cît participai la mai multe „acţiuni“ şi cursuri, cu atît erai mai bine văzut.

Articolul 10 din Legea pentru înfiinţarea Serviciului Social, din 1938, stipula: „Căminul Cultural este o unitate de lucru, alcătuită şi condusă de localnici, săteni, intelectuali şi fii ai satului plecaţi din sat. El este organul de execuţie al Serviciului Social. Scopul Căminului Cultural este de a ajuta, întări şi adînci acţiunea Bisericei, a Şcoalei şi a autorităţilor de stat."

Căminul are la intrare o firmă ruginită, pe care de-abia ghiceşti ce scrie. Cîteva trepte tocite, tavanul periculos de şubred, duşumeaua crăpată. Căminul stă să pice. O parte din tavan a picat deja, astă-vară. Clădirea care adăposteşte Căminul cultural din Năsturelu, judeţul Teleorman, a fost construită în 1954.

În comuna gălăţeană Costache Negri, ideea reînfiinţării Căminului cultural a pornit iniţial în urma unui imbold francez, ca mai apoi să devină o dorinţă românească. Imediat după Revoluţie, comuna s-a înfrăţit cu localitatea La Roche sur Yon. Au urmat vizitele de curtoazie, iar francezii, de la prima lor venire, au şi avut cîteva „cerinţe“ pentru ca această înfrăţire să meargă bine.

Vremea megaspectacolelor pare să fi apus. După Woodstock (1969), nu ştiu să se mai fi adunat jumătate de milion de oameni la un festival. Cît despre recordul din 1979 al lui Jean-Michel Jarre, care strîngea în Place de la Concorde un milion de spectatori, ideea pare azi mai degrabă desuetă.

Deşi gratuită, fără prea mare însemnătate, mult redusă ca importanţă din cauza dimensiunilor infime cu care jonglează umanul, plasarea unui eveniment în timp poate fi totuşi un bun început pentru încercarea de a-l descrie. Era debutul anilor ’90...

Austria, Bulgaria, Grecia şi Spania ar fi, în ordine alfabetică, destinaţiile de călătorie şi vacanţă predilecte ale românilor. Cu cît mergi însă mai la Est, ai tot mai puţine şanse să descoperi vreun picior de turist român. O schimbare majoră însă în comportamentul nostru de călătorie este faptul că, pe lîngă turismul de masă, românii au început să mai plece de-acasă şi de capul lor.

Pentru a face o călătorie trebuie să ai timp, bani şi un motiv sau măcar o dorinţă. Indiferent de epocă, cu banii e simplu: sînt sau nu sînt. Referitor la timp, lucrurile se complică, reprezentările şi evaluările sînt într-o continuă schimbare, ideea de timp liber, de timp disponibil pentru sine, de loisir nu e atît de veche pe cît am crede.

„Auzi, tu nu ţi-ai dorit niciodată să ajungi pe Himalaya?! Crezi că ai putea urca pînă la vreo 5400 de metri? Te-ar tenta să plecăm în Nepal pentru un trekking de trei săptămîni în care am traversa Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume?“ La telefon era Cătălin, prietenul meu din copilărie.

Odată cu deschiderea graniţelor către lumea largă, spectrul social românesc s-a îmbogăţit cu cîteva specii de călători, fiecare cu particularităţile şi bugetul său: turistul-de-portofoliu (care bifează orice şi se fotografiază cu toate maşinile sport); turistul-de-fiţe (care-şi împarte timpul între shopping şi cîrciumi alese) şi turistul-de-conferinţe (genul care foloseşte singurele ore libere pentru a scotoci rafturile cu solduri).

Cînd eram copil, îşi făcuse loc în imaginaţia mea o idee curioasă. Îmi doream să le cînt indienilor apaşi sonate de Beethoven, gîndindu-mă că o astfel de experienţă ar fi însemnat un fantastic progres spiritual pentru ei. Pînă să ajung la pieile roşii, am călătorit, însă, căutînd propria evoluţie, influenţată mai întîi de lecturile din Mircea Eliade şi de prieteniile mistice dezvoltate în şi după liceu.

De ce aşa, deodată, un dosar despre asemenea atitudini, umane şi cetăţeneşti? Simplu: deoarece constat, tot mai apăsător pe zi ce trece, că le întîlnesc tot mai rar în viaţa cotidiană. Mi se pare că oamenii din jurul meu sînt tot mai puţin interesaţi de ceilalţi semeni ai lor, în special de cei care nu le sînt apropiaţi la prima mînă, precum familiile sau prietenii.