„Am organizat prima expediție românească pe Everest”

- interviu cu David NEACȘU -

Pînă în 1993 aţi fost instructor de ghizi, apoi director de agenţie de turism, cum aţi ajuns să deschideţi primul magazin românesc de echipament montan?

În 1993 făceam parte din ceea ce ar fi trebuit să fie prima expediţie românească pe Everest. Nişte indivizi s-au apucat de organizat expediţia, au deschis un cont bancar în care să se depună fondurile necesare logisticii, apoi au fugit cu banii. Prima iniţiativă de expediţie românească pe Everest a fost, aşadar, o ţeapă. Atunci eu aveam puşi deoparte 7000 de dolari pentru expediţie şi cu acei bani am deschis magazinul Himalaya, pe care ulterior l-am mărit, apoi am mai deschis unul, iar în 1998 am închiriat spaţiul actual care, între timp, a ajuns să se întindă pe 700 de metri pătraţi.

Pe Everest aţi mai ajuns?

În 2003 am plecat cu ceea ce chiar a fost prima expediţie românească pe Everest. Paisprezece alpinişti români din care patru au ajuns şi în vîrf: Teodor Tulpan şi Lucian Bogdan din Sibiu, Marius Gane din Bucureşti şi Gică Dijmărescu, român stabilit în State. Chiar eu am organizat şi condus acea primă expediţie românească pe Everest (cu ocazia aniversării a 50 de ani de la cucerirea Everestului), strîngînd 335.000 de dolari din fonduri de la Guvern şi din donaţii private. A fost a doua expediţie din lume pe Everest, ca număr de alpinişti, după cea chineză. 

Dvs. n-aţi fost printre cei patru care au ajuns în vîrf?

Din păcate, nu. Am suferit un preinfarct atunci... 

Şi n-aţi mai încercat?

Nu, eu în Himalaya nu mai vreau să merg. 

Dar pe alţi munţi aţi mai urcat...

Absolut. Am început în 1994, am fost primul român pe Kilimanjaro şi pe Mont Kenya, în prima expediţie românească în Africa, cînd am şi stabilit recordul mondial de viteză în ascensiune. Apoi am urcat pe Mont Blanc, pe McKinley în Alaska, pe Aconcagua (altă premieră românească, eu fiind şi conducătorul expediţiei), pe Illimani, Cotopaxi, Huascaran, Orizaba şi pe vulcanul Mismi – toate în America de Sud, pe Vinson în Antarctica, pe Ruwenzori în Africa (tot premieră românească), pe Klucev în Kamchatka, pe Kalla Patthar în Nepal, pe Carstensz Pyramid în Papua Noua Guinee, pe Cook în Noua Zeelandă şi pe alte vîrfuri... 

De cîte ori urcaţi pe munţi?

Cam de trei ori pe an. Anul acesta, spre exemplu, am urcat pe vîrful Margherita în Uganda, pe Salcantay în Peru şi pe Orizaba în Mexic. La anul voi pleca din nou în Uganda, în Kamchatka şi în Papua Noua Guinee, pe acelaşi Carstensz Pyramid. Nu mai vreau să fac premiere, vreau să merg pe munţii care mi-au plăcut mie cel mai mult.

Se pare că există destul de mulţi alpinişti români buni. Eu consider că alpiniştii români de altitudine foarte buni sînt aceşti opt-nouă băieţi: Horia Colibăşanu din Timişoara, cel mai bun alpinist al momentului; Marius Gane, care a urcat pe Gasherbrum, este cel mai în vîrstă, dar e în continuare foarte bun; Alex Găvan; ar mai fi trei băieţi, care acum se întorc din Cho Oyu: Tibi Pintilie, Bogdan Pintilie şi Adrian Faku; Unguraş din Sf. Gheorghe; Tulit Zsombor şi Jo Indianul, din Arad şi Cluj, care au făcut anul acesta tura marilor pereţi din Europa... Mai sînt şi alţii foarte tineri şi foarte buni, o generaţie care o depăşeşte pe a mea. 

Ce-i avantajează?

Gîndesc altfel decît noi. Atunci era o adevărată aventură fie şi numai să visezi că te duci în Africa. Eu, înainte de Kilimanjaro, am pierdut şase luni ocupîndu-mă doar cu logistica. Atunci era şi război în Somalia, am plecat în avioane militare cu trupele care se schimbau în Mogadiscio. Pînă la Nairobi am zburat tot cu un avion militar – ne-au făcut sergenţi la apelul bocancilor, ca să ne poată lua cu ei. Erau probleme mari de bani, de viză, de bilete de avion... Acum nu e greu pentru un alpinist român să strîngă două-trei mii de euro pentru o expediţie. Biletul de avion costă ceva mai scump, dar în mai toate ţările acestea e mai ieftin decît în România. Oricum, succesul fiecărui alpinist român parcă este şi succesul meu. De pildă, astă-iarnă, Crina „Coco“ Popescu, o fată de doar 16 ani, a ajuns în Antarctica pe vîrful Vinson. Cînd am aflat, m-am bucurat de parcă aş fi ajuns eu acolo. Lumea nu realizează, de obicei, cît de greu este să reuşeşti aşa ceva. Citesc tot felul de indivizi care-şi dau cu părerea pe forumuri că ce mare lucru este să ajungi azi în Antarctica sau pe Everest. Ei nu ştiu despre ce vorbesc. Habar nu au cum se pregăteşte o ascensiune, ce presupune şi ce înseamnă cu adevărat. E o mare performanţă, dacă n-ar fi aşa, toată lumea s-ar duce. 

Sînt aceşti alpinişti clienţii magazinului Himalaya?

Da, în mare parte, da. Majoritatea sînt buni amici cu mine, ne cunoaştem, păstrăm legătura, ne ajutăm. Dar sînt şi foarte mulţi români care pleacă, în fiecare an, în expediţii îndepărtate şi pe care nu-i cunosc. Mulţi lucrează în multinaţionale şi, probabil, s-au săturat de viaţa de firmă. Anul acesta 20 de români, care nu sînt alpinişti, au ajuns pe Kilimanjaro. Este mare lucru că românii pleacă de-acasă în acest scop. 

Cadavrele de pe Everest 

Felul în care s-a dezvoltat turismul ajută pe oricine, zilele astea. Pe Everest acum, în fiecare an, ajung cam o mie de oameni în tabăra de bază...

Da, dar pe munte urcă doar cîteva sute şi numai cîţiva ajung în vîrf. E o aventură doar să urci pînă în tabăra de bază, mai ales pe părţile tibetană şi nepaleză. Ca să ajungi în vîrf este însă o altă poveste. Cînd am fost, eram 900 de alpinişti în tabăra de bază şi au reuşit să urce pe vîrf doar 36. 

Sînt adevărate poveştile cu cadavrele alpiniştilor care atîrnă pe stînci?

Cum să nu. Am fotografii cu ele. 

De ce nu se aduc acasă?

Pentru că asta înseamnă o altă expediţie. Trebuie să se plătească taxe pentru şapte-opt oameni, adică 14 mii de dolari de fiecare, trebuie să se plătească buteliile de oxigen... Costurile sînt foarte mari şi nimeni nu şi le permite. E aproape imposibil. Dar cadavrele alea sînt conservate, nu se descompun din cauza frigului şi a lipsei de oxigen. Tocmai s-a găsit cadavrul lui George Mallory, alpinist englez care a murit în 1924. Se află undeva la 300 de metri sub vîrf. 

Pe Everest rămîn şi buteliile de oxigen... 

Da, buteliile de oxigen sînt lăsate special de şerpaşi pentru că la doi-trei ani ei organizează expediţii speciale de aducere a lor. Buteliile sînt apoi reînchiriate cu 150 de dolari şi îţi trebuie cam patru-cinci pentru o ascensiune. Everestul e singurul „optmiar“ care nu poate fi urcat fără oxigen suplimentar. Cele cîteva sute de metri în plus faţă de vîrfurile următoare, cam de la Buşteni la Babele, reprezintă o diferenţă de altitudine fantastic de mare. Au existat cîţiva alpinişti care au făcut Everestul fără oxigen, dar asta nu s-a mai întîmplat de ani de zile. Trebuie să ţi se alinieze planetele pentru a reuşi: trebuie să ai vreme bună, să nu bată vîntul, altfel îţi ia şi umbra de oxigen care mai e pe-acolo, trebuie să fii extraordinar de bine aclimatizat... 80% dintre cei care urcă fără oxigen mor. 

Caracter şi experienţă 

Dvs. îi spijiniţi pe tinerii care vor să plece în expediţii...

Da, îmi place să le povestesc ce trebuie făcut acolo, pe munţi, pentru că am trăit toate astea. Oricine poate găsi aici sfaturi şi recomandări. Există o anume solidaritate între cei care urcă pe munţi... Aşa e, dar nu numai între urcători, eu l-am sprijinit şi pe Andrei Roşu, maratonistul care a alergat la Polul Nord, la Polul Sud, în maratonul Everestului, în deşert... L-am ajutat cu sfaturi şi cu echipament, căci la -50 de grade îţi trebuie echipament serios. 

Mulţi nu înţeleg importanţa unui echipament bun. Pentru că sînt „habarnişti“ şi înţeleg prin munte doar Sinaia. În ascensiunile pe munţii adevăraţi, unde rişti foarte mult, echipamentul bun face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Echipamentul bun asigură cel puţin 50% din succes, restul – fizicul şi antrenamentul. 

Ce fel de oameni intră în magazinul dvs.?

Sînt două tipuri de oameni: cei care ştiu ce vor, alţii care vin să înveţe. Cer ajutor, sfaturi şi le ascultă. Andrei Roşu a venit şi mi-a spus: „Vreau să plec în Antarctica, ce mă sfătuiţi?“. Şi l-am ajutat, căci eu am fost acolo şi am ştiut ce-i trebuie. Aici nu poţi veni să cumperi pur şi simplu un sac de dormit. Ce fel de sac îţi trebuie: pentru Vama Veche, pentru Bucegi sau pentru Annapurna? Dar, în general, oamenii ştiu că aici pot găsi orice echipament, şi pentru profesionişti, şi pentru amatori. 

În România mai urcaţi pe munţi?

Săptămînal, mai mult ca aici nu-mi place nicăieri. Şi recomand oricui munţii de la noi. De pildă, Piatra Craiului e un munte unde înveţi cum să calci, aşa cum în Bucegi înveţi să te caţeri. 

Cum se împacă familia dvs. cu atîtea plecări de acasă?

Nu se împacă, de-asta sînt şi divorţat. Cînd cu Everestul, am fost plecat de acasă o jumătate de an, iar cînd m-am întors am intrat într-o lungă depresie. 

Încrederea în cei cu care pleci pe munte este esenţială, dvs. cum vă alegeţi tovarăşii de ascensiune?

Acum ştiu cine ce face în expediţii, cine mănîncă ciocolata celuilalt, cine fură pioletul celuilalt, căci, din păcate, se mai întîmplă şi asemenea lucruri. Am trei criterii după care îmi aleg colegii de munte: caracterul sau moralitatea, experienţa la altitudine, căci poţi fi foarte bun căţărător, dar la altitudine corpul tău poate claca, şi experienţa din ultimii ani, adică antrenamentul la zi. 

Care este lecţia fundamentală pe care aţi învăţat-o de la munte?

Muntele m-a învăţat un lucru: nu mai judec oamenii decît după ce îi cunosc foarte bine. 

a consemnat Marius CHIVU

David Neacşu (n. 1960) este alpinist profesionist şi proprietarul magazinului de echipament montan Himalaya. Mai multe la www.himalaya.ro.