Atunci cînd auzim sau ne referim la altruism sau la atitudinea civică, gîndul nostru se îndreaptă spre două dintre cele mai respectate şi serioase virtuţi ale societăţii contemporane. Putem vorbi – fără teama de a greşi – de două coordonate fundamentale ale societăţii zilelor noastre. Folosite însă în mod autonom – secular, într-o lume fără Dumnezeu şi fără valorile creştine, există riscul ca aceste două virtuţi să devină doar cuvinte golite de conţinut, utilizate frecvent în dezbateri, simpozioane, mese rotunde, de către diferiţi specialişti sau  organizaţii filantropice şi sociale; mai mult, ele pot deveni elemente eficiente de manipulare în cadrul discursurilor politice ce sînt parte a luptei de partid... 

Astfel, desacralizate, ele îşi schimbă fundamental atît conţinutul, cît şi semnificaţia sau finalitatea: atitudinea civică devine doar un slogan utopic, iar altruismul – doar o manifestare utilitaristă a omului în plan social. Nealterate, însă, de materialismul şi ateismul omului contemporan, cele două vizează omul în dimensiunea lui, atît personală, cît şi socială. Astfel, altruismul accentuează dimensiunea interpersonală, iar atitudinea civică accentuează dimensiunea instituţională, parte a vieţii acesteia. Însă, din perspectivă creştină, altruismul este rodul jertfei de sine, pe cînd atitudinea civică este rodul demnităţii, al curajului duhovnicesc şi al responsabilităţii creştine. 

Amîndouă sînt expresii ale iubirii creştine. Iubirea creştină cuprinde şi copleşeşte toată legea lui Dumnezeu: „El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întîia poruncă. Iar a doua la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii“ (Matei XXII, 36-40). Vedem clar din răspunsul Mîntuitorului dat învăţătorului de lege ce-L ispitea, că iubirea creştină este deopotrivă iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Prima este dimensiunea ontologică (existenţială) a iubirii şi uneşte cerul cu pămîntul, iar cea de-a doua este dimensiunea istorică a iubirii şi îi uneşte pe oameni între ei. Dacă atitudinea civică ţine mai mult de fermitate, de hotărîrea de a acţiona, de nevoia de dreptate (din toate perspectivele), ea nu încetează de a se raporta la iubirea creştină, acţionînd în numele lui Dumnezeu şi nutrind iubire, compasiune şi respect pentru aproapele. 

Altruismul, în schimb, are legătură indestructibilă cu iubirea aproapelui, cu jertfa de sine, cu mila creştină, cu starea de sănătate duhovnicească şi îi dă omului un dar rar: îl face să aibă „verticalitate fiinţială“. Acest dar se manifestă prin generozitate şi este antidot pentru egoism, răutate, oportunism, viclenie şi pentru toate viciile care-l afectează pe om. Iubirea creştină, de la care se revendică atît altruismul, cît şi atitudinea civică, rămîne o stare desăvîrşită a omului şi este indispensabilă tuturor virtuţilor şi realizărilor omului, atît în plan duhovnicesc – personal, cît şi în plan social – comunitar. 

Ea este o poruncă nouă: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan XIII, 34-35). Iubirea creştină ca poruncă nouă nu-l mai are ca model pe omul căzut în păcat, care-şi iubeşte aproapele şi implicit pe Dumnezeu, ci pe Însuşi Dumnezeu Fiul întrupat care-l iubeşte pe om pînă la jertfa Sa supremă pe Cruce. 

Revenind la cele două elemente constitutive ale iubirii creştine, putem spune că atitudinea civică însănătoşeşte societatea ca parte a Trupului tainic care este Biserica, pe cînd altruismul îl înnobilează şi îl desăvîrşeşte pe om, se constituie ca o punte peste moartea trupului şi totodată depăşeşte atît limitările omului, cît şi însăşi condiţia acestuia pe pămînt. În concluzie, reflectînd la imnul dragostei (I Corinteni capitolul XIII), parafrazînd cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel, putem afirma cu tărie: Dacă dragoste nu e, nimic nu e – nici altruism sau atitudine civică... 

Gheorghe Istodor este profesor universitar, conducător de doctorat, specialist în misiunea Bisericii, în fenomenul neo-religios şi în dialogul teologie-ştiinţă.

Foto: V. Dorolţi