Guvernele trebuie să redea încrederea, nu să sperie oamenii

Publicat în Dilema Veche nr. 403 din 3-9 noiembrie 2011
Guvernele trebuie să redea încrederea, nu să sperie oamenii jpeg

Sîntem în criză. Şomajul creşte galopant cam peste tot în Europa, economiile se contractă, creşterea economică se evaporă, consumul scade; pe scurt, e rău. Cu toate astea, preocuparea majoră la nivel european, dar şi naţional, pare a fi în primul rînd reducerea deficitelor bugetare care au explodat. Într-adevăr, din 2007 pînă în 2010 deficitul bugetar la nivelul UE-27 a crescut de mai mult de şase ori, iar în România s-a triplat. Că deficitul nu e un lucru bun e de la sine înţeles, însă ar trebui ca el să ne preocupe atît de mult tocmai acum, în plină criză? De ce este mai alarmantă creşterea deficitelor decît creşterea şomajului, dispariţia locurilor de muncă, accentuarea sărăciei? 

În istorie a mai existat o situaţie similară în timpul Marii Depresiuni din 1930, iar preşedintele american Hoover a rămas în amintirea tuturor ca un promotor al măsurilor de austeritate care au agravat criza economică, transformînd-o în depresiune. Ieşirea din Marea Depresiune s-a făcut după formula keynesiană, care presupune cheltuieli publice vaste în perioadele de recesiune, cu scopul de a crea locuri de muncă şi a stimula cererea agregată. În perioadele de criză economică, a spus Keynes, cererea agregată scade, cu alte cuvinte oamenii consumă mai puţin pentru că le scad veniturile, pentru că îşi pierd locurile de muncă, pentru că sînt mai reticenţi în a cheltui din cauza incertitudinilor privitoare la viitor. Acest lucru atrage după sine un cerc vicios – dacă scade cererea, producţia economică va scădea şi ea: fabricantul de bere sau cel de pantofi, să zicem, va trebui să-şi restrîngă activitatea, să dea o parte din angajaţi  afară şi eventual chiar va falimenta, deoarece  consumatorii vor bea apă în loc de bere, respectiv vor purta aceeaşi pereche de pantofi mai mulţi ani la rînd, în loc să-şi procure una nouă.

Acest lucru va antrena o contracţie şi mai mare a cererii şi va adînci astfel recesiunea. Cercul vicios nu poate fi spart decît prin intervenţia masivă a statului care, prin investiţii în infrastructură şi lucrări publice, va crea locuri de muncă, va stimula economia şi va susţine astfel cererea agregată, împiedicînd atragerea economiei în vertijul unei recesiuni care se adînceşte permanent. Paradigma keynesiană a fost cea care a fundamentat politicile economice ale lumii postbelice şi a dus la boom-ul economic al anilor ’50-’60. Singurul ei neajuns este acela că produce deficite bugetare – în timpuri de criză, încasările statului scad oricum, iar dacă cheltuielile publice sporesc, deficitele vor creşte inevitabil. 

Or, ceea ce vedem în prezent la nivelul majorităţii statelor UE este că accentul se pune pe reducerea deficitelor publice, în timp ce şomajul este lăsat să crească şi adeseori este chiar provocat de măsurile de austeritate care vizează ajustarea bugetară, cum ar fi cazul restructurărilor din sectorul public. Astfel, cele mai multe state din UE au înregistrat uşoare diminuări ale deficitului bugetar din 2009 pînă în 2010, însă şomajul s-a aflat pe un trend ascendent. De exemplu, grecii au reuşit să-şi reducă deficitul de la aproximativ 15% în 2009 la 10% în 2010, dar exact în acest interval şomajul a crescut de la 9,5% la 12,5%. Acestea sînt doar cifre, desigur, numai că în spatele lor se ascund drame umane care se pare că-i emoţionează pe politicieni mai puţin decît „tragedia“ deficitului bugetar.

Pentru acurateţe, lucrurile trebuie nuanţate puţin. Cînd vorbim de cheltuieli publice pentru stimularea economiei, trebuie să avem în vedere că nu orice cheltuială de acest gen garantează repornirea motorului economic. Aşa cum atrăgea atenţia şi Nouriel Roubini, altfel un keynesianist în gîndire, ele trebuie direcţionate către sectoarele cu adevărat importante, în caz contrar riscă să nu aibă nici un efect şi să se transforme în risipă inutilă. Exemplul invocat de Roubini este cel al măsurilor intervenţioniste întreprinse în Japonia după criza din 1990 şi care au avut un efect limitat, recesiunea prelungindu-se, în ciuda cheltuielilor publice considerabile, pe durata unui deceniu întreg. Şi reversul este posibil – poţi să impui reduceri bugetare draconice şi, cu toate astea, deficitul să nu se reducă. Este ceea ce i s-a întîmplat lui Herbert Hoover – e mai puţin cunoscut că pe vremea lui, în ciuda tăierilor bugetare, SUA au cunoscut şi una dintre cele mai accelerate creşteri ale deficitului bugetar! Cam la fel se întîmplă şi în zilele noastre cu unele state: în pofida măsurilor de austeritate, deficitul bugetar al Irlandei aproape că s-a triplat în intervalul 2009-2010. Prin urmare, reţeta magică nu constă în a face investiţii publice pur şi simplu pentru a redresa economia, aşa cum nu e suficient să operezi reduceri bugetare pentru a diminua deficitul. De fapt, nu există o reţetă magică în economie, ci doar calcule strategice şi foarte  precise, care presupun dozaje de tip farmaceutic. 

Sînt însă deficitele răul cel mai mare, mai ales în vremuri de criză ca cele pe care le trăim acum? Problema nu este doar economică, ci şi morală, ni se spune. Putem să ne salvăm astăzi pielea proprie lăsînd în seama generaţiilor viitoare achitarea notei de plată pentru bunăstarea proprie? Este moral să sacrificăm generaţiile care vor veni pentru confortul nostru? E lăudabil că ne gîndim la viitor, însă problema responsabilităţii pentru viitor nu se pune doar în aceşti  termeni, ai datoriei financiare pe care o pasăm copiilor noştri. Există numeroase feluri prin care măsurile de austeritate afectează viitoarele generaţii în moduri mult mai grave şi profunde decît deficitul. Să ne gîndim la cohortele de şomeri care, nereuşind să-şi găsească un loc de muncă, vor deveni şomeri pe termen lung, se vor deprofesionaliza, ceea ce le va scădea considerabil şansele de a se mai angaja vreodată. Sau, eventual, din cauza recesiunii prelungite, vor rămîne captivi în ceea ce în engleză se cheamă under-employment. Nemaivorbind de copiii lor, care vor avea un handicap în viaţă de la bun început, pentru că se vor naşte  în familii marginalizate social şi ale căror şanse de reuşită vor fi modeste. Şi este doar un exemplu. Să ne gîndim la serviciile de sănătate de care vor beneficia copiii acestor excluşi social, rămaşi fără asigurare de sănătate şi incapabili să plătească o asigurare privată de sănătate. Or, dacă banii – deci şi deficitul bugetar – sînt pînă la urmă o convenţie socială, sănătatea nu este! Problema e că prin măsurile de austeritate antamăm viitorul cel puţin la fel de grav ca şi prin scăparea de sub control a deficitelor. În plus însă, anchilozăm prezentul. Pentru că starea economică actuală este dată de ceea ce se întîmplă acum, nu de ceea ce se va produce sau nu se va produce în viitor. 

Pînă la urmă, toată situaţia aceasta îmi aminteşte de zicala cu satul care arde şi baba care se piaptănă. E evident că cererea nu poate fi stimulată prin reducerea deficitelor bugetare, pur şi simplu pentru că un consumator de rînd nu se gîndeşte la rezultatele macroeconomice şi la procentele cu care a fost redus deficitul, atunci cînd decide dacă şi cum să-şi  cheltuiască banii. El se gîndeşte la buzunarul său, la stabilitatea propriului loc de muncă sau la şansele de a-şi găsi unul în viitorul apropiat, nu la deficite, cifre, indicatori. Or, fără această încredere a agentului economic, a consumatorului şi antreprenorului, economia nu prea poate reporni, pentru că – aşa cum afirma Joseph E. Stiglitz – crizele economice nu distrug activele unei economii – ele rămîn mai mult sau mai puţin la fel ca înainte: avem aceleaşi clădiri, fabrici, acelaşi capital uman etc. Ce se întîmplă într-o criză este că se năruie încrederea şi siguranţa. Şi tocmai aceasta este distrusă prin politicile de austeritate bugetară. E ca şi cum guvernele le-ar repeta la nesfîrşit propriilor cetăţeni: e rău, e greu, trăim vremuri dificile, nu mai putem continua ca pînă acum, trebuie să strîngem cureaua. Iar această atitudine cu alură apocaliptică a guvernelor se  transmite consumatorului de rînd, care procedează în consecinţă. În loc să vină cu politici viguroase, care să inspire optimism şi încredere, guvernele se chircesc speriate în faţa unor cifre. Nu ştiu de ce, dar în această situaţie, parcă aş prefera atitudinea unui Ronald Reagan, faţă de care altfel am multe critici, dar care, referindu-se la deficit, afirma că nu are de ce să se alarmeze în această privinţă, pentru că e suficient de mare încît să-şi poarte singur de grijă!

Victoria Stoiciu este coordonator al publicaţiei online CriticAtac.ro.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
România, determinare, în loc de hăhăieli și fițe: explicația succesului cu Ucraina și demontarea unei idei ridicole
România s-a calificat, în premieră, la turneul final Billie Jean King Cup. Rezultatul se datorează cuplului Ana Bogdan – Jaqueline Cristian. Cele două au acceptat mereu convocarea și, inclusiv când au pierdut, au dat totul pe teren. Ceea ce nu se poate spune despre multe alte jucătoare.
image
Ursul care a ajuns la doi pași de București, căutat în continuare de jandarmi. De ce animalele sălbatice își părăsesc habitatul
Un pui de urs care a ajuns sâmbătă la doi pași de București era căutat aseară de jandarmi. Animalul sălbatic a fost văzut sâmbătă în localitatea Ciolpani, Ilfov, iar autoritățile au trimis un mesaj RO-Alert către locuitorii din zonă să stea departe de urs, să nu se fotografieze cu el.
image
Coperta albumului „Cantafabule” al trupei Phoenix, reconstituită de autor. De ce a fost supusă cenzurii comuniste VIDEO
Primul dublu-album scos în România a aparținut trupei Phoenix și se numește „Cantafabule”. A fost scos în urmă cu 49 de ani, însă creația artiștilor pentru copertă nu a trecut de cenzura vremii.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.