Era mai bine înainte şi după

Să fie stereotipul „era mai bine înainte“ valabil şi în cazul cinema-ului? Da, la fel cum e valabil în celelalte cazuri E, oricum, uşor de înţeles de către cinefili – în cel mai recent film al său (şi unul dintre cele mai amuzante), Miezul nopţii în Paris/Midnight in Paris, Woody Allen prelucrează acest stereotip şi o face atît de bine încît nostalgii-corolar gen „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu“ se dezumflă de la sine. Personajul interpretat de Owen Wilson, contemporan cu noi, e convins că „era mai bine în anii ’30“, incluzînd obligatoriu în ecuaţie şi Parisul. Printr-un miracol petrecut la miezul nopţii, pe nişte trepte dintr-un anume loc din Paris şi ascultînd clopotul unei anumite biserici, Gil Pender (scenarist care încearcă să scrie proză şi să lase Hollywood-ul în durerea lui) pătrunde în anii ’30. Aici se îndrăgosteşte de bovarica Adriana, amanta lui Modigliani, Picasso şi Hemingway, care – la rîndul ei – e convinsă că Epoca de Aur a umanităţii a fost La Belle Époque. Concluzia e una: în orice epocă am trăi, ne place să credem că înainte era mai bine pentru că ne e lene să luăm viaţa în piept sau să apreciem ce avem.

Cinema-ul de azi, unde flashback-ul e considerat un clişeu de evitat (numai regizorii conservatori mai folosesc acest procedeu desuet), preferă glisarea într-o realitate paralelă (Începutul/Inception ar fi un exemplu cuprinzător), dar şi acest lucru e, pînă la urmă, tot un clişeu. Că e trecut sau realitate paralelă (cum e în Cowboys şi extratereştri/Cowboys & Aliens), spectatorul e invitat de fiecare dată, asemeni Ceciliei (Mia Farrow) din Trandafirul roşu din Cairo/The Purple Rose of Cairo, să interacţioneze cu lumea de pe ecran. Miza acestui film realizat de Woody Allen în 1985 e că Cecilia trebuie să aleagă între personajul de care se îndrăgostise (pe care îl cheamă tot Gil) şi actorul care îl interpretase în film. Îl alege pe actor, crezînd că ficţiunea va schimba definitiv realitatea, că se va topi în ea, dar acesta îi dă papucii şi visul se termină. 

„Fotografia aia nici n-a fost făcută încă“

...Îi spune Teddy (John Alexander) medicului Einstein (Peter Lorre) din Arsenic şi dantelă veche/Arsenic and Old Lace, adorabila comedie realizată de Frank Capra după piesa lui Joseph Kesselring, în 1944. Teddy e dus cu pluta. Se crede Theodore Roosevelt. Se îmbracă în uniformă colonială şi i-a îngropat harnic pe toţi cei 12 moşuleţi omorîţi de cele două surori ale lui în pivniţă, ştiind de la ele că erau bolnavi de febră galbenă. Acum îi arată chirurgului Einstein – care e un criminal, la fel ca nepotul lui Teddy, Jonathan (Raymond Massey) – această fotografie care nici n-a fost făcută încă (!) pentru că, în desfăşurătorul istoric imaginar după care curge mintea lui Teddy, nu s-a ajuns la capitolul respectiv. Acesta îi va spune, de altfel, mai tîrziu şi lui Jonathan: „Nu arătaţi ca cineva cunoscut. Probabil că o să vă întîlnesc în junglă, mai tîrziu“. Dacă timpul e relativ – criminalul Einstein din film e un „medic de înaltă distincţie“ (el l-a transformat pe Jonathan, printr-o operaţie estetică, într-un al doilea Boris Karloff şi, ca fandaxia să fie gata, chiar Boris Karloff l-a interpretat pe Jonathan pe Broadway), Teddy şi, împreună cu el, toate personajele trăiesc o poveste care n-a început încă, deşi exista cu ceva timp înainte. Stereotipul cu „era mai bine înainte“ poate la fel de bine să însemne că era la fel de bine şi după. („E şi ieri o zi“, scria Mircea Nedelciu.) 

Prin ochii fantomei

Dacă unchiul Boonmee – eroul filmului thailandezului Apichatpong Weerasethakul care a cîştigat Cannes-ul anul trecut (Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives) – îşi poate aminti vieţile anterioare, cu toate clişeele lor (spiritele întunecate cu ochii roşii ca nişte beculeţe, precum şi alte trucuri din vechi filme horror), vă puteţi imagina cîte îşi aminteşte Nicolae Ceauşescu în filmul lui Andrei Ujică. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu e, însă, un inventar de clişee, ci un text cu propoziţii şi fraze prin care acestea sînt dezambiguizate (la fel cum sînt dezambiguizate, dar în altă cheie, într-unul din trailerele filmului, regizat de Radu Jude). Nicolae Ceauşescu pipăind, mecanic, o pîine ca să vadă dacă e proaspătă, oameni ai muncii şi ţărani întinzînd tradiţionala horă săltată, vizitele pe şantierele patriei sau la Buftea, unde se filma o nouă pagină de epopee naţională, sînt clişee pe care le ştiam din alt context şi la care ajungem acum prin ochii (roşii, de fantomă) ai lui Nicolae Ceauşescu. Andrei Ujică – s-a mai spus – face un (fals) documentar cu materialul clientului. Acest Nicolae Ceauşescu este cel pe care îl ştiam, dar noi ne vedem prin ochii lui aşa cum ne ştiam? În orice caz, imaginea poate că ne aminteşte de cineva cunoscut. Poate e cineva cu care urmează să ne întîlnim mai tîrziu (în junglă).

Iulia Blaga este critic de film.