În mintea obiectelor

În urmă cu patru ani stăteam pe scaun cu un tenis vechi în mînă. Avea un miros puternic, înţepător, îl ţineam cu două degete şi încercam să-i depistez nivelul de toxicitate. Iniţial m-am uitat la el cu neîncredere, apoi mi-am spus că, dacă s-ar mai fabrica aşa ceva astăzi, ar fi la modă. Era uşor, cu talpă albă, pînză albastră şi bombeu „diamantat“. Trecînd peste aspectul estetic incitant, tenisul a devenit pentru mine un fel de manual de istorie recentă a poporului român. Era ca o memorie plină cu informaţii legate de viaţa unei relicve – homo comunistus romanicus – modest, practic, autosuficient. Obiectul acesta de încălţăminte era un simbol al oraşului în care a fost produs, fiind cunoscut ca „tenis de Drăgăşani“ sau „uşurel de Drăgăşani“. În momentul în care am descoperit întregul univers din spatele „uşurelului“, am decis împreună cu Ana Vlad că tenisul este un subiect de film.    

Metrobranding, titlul filmului nostru, este o reprezentare uşor ironică a ceea ce a însemnat industrializarea şi urbanizarea masivă. Oraşe anonime au fost ridicate peste noapte în jurul unor fabrici şi au devenit în scurt timp stele ale Republicii Populare Române. Produsele lor au devenit renumite fără reclamă, erau considerate vedete ale epocii, fiindcă erau unice, necesare şi greu de achiziţionat.

Filmul pe care l-am făcut este construit prin întîlnirea omului cu obiectul pe care l-a produs la fabrica în care a lucrat. În momentul întîlnirii, obiectul acesta se transformă într-o supapă de absorbţie prin care noi pătrundeam în memoria lui. Astfel, un Pegas rătăcit într-un morman de fiare vechi aducea cu el şi povestea primei medalii cîştigate la concursul naţional de ciclism de Viorel Gosu, astăzi antrenor la clubul Torpedo din Zărneşti. 

Domnul Banu, fostul director de la Steaua Electrică Fieni, vedea în bec numai lumina, Fieniul fiind cunoscut drept „Oraşul Luminii“. Eu vedeam în balonul de sticlă cu filamentul tremurat frig şi întuneric. În faţa acelui bec, devenisem brusc elevul de clasa a III-a obligat să înfrunte frigul unei dimineţi de iarnă, în care mergeam soldăţeşte prin zăpadă, iar zăpada era singura sursă de lumină. Întunericul şi frigul transformau drumul la şcoală într-o aventură sinistră, fără sfîrşit. În clasă era împrăştiată o lumină sordidă, dar, prin comparaţie cu lumea de afară de care tocmai scăpasem, părea că toată lumina de pe Pămînt s-a ascuns în încăperea aceea, unde după ce ţi se dezgheţa faţa, îţi îngheţau imediat picioarele.

La Muzeul Comunismului din Berlin exista o colecţie impresionantă de obiecte din perioada lagărului comunist. Şi o perspectivă comparativă între viaţa dusă de „omul muncii“ şi de „omul nomenclaturist“. Dacă nomenclaturistul duce o viaţă de belşug, comunistului îi revine una modestă. Am dat acolo peste o fotografie cu oamenii muncii care făceau nudism pe o plajă la mare. Erau mai multe familii fericite şi dezbrăcate, cu intimitatea la comun, care stăteau la soare, construiau castele de nisip. O doamnă cu expresia serioasă a unei gestionare de alimentară stătea aplecată şi se uita la o scoică. 

Cu siguranţă, doamna respectivă are amintiri plăcute din acele momente ale vieţii, căci vorbim despre tinereţea acestui om. Un om care a reuşit, probabil, să supravieţuiască şi să mimeze o normalitate, ficţionalizînd realitatea şi ignorînd pe cît posibil greutăţile. 

Cred că din acest exerciţiu de supravieţuire a luat naştere o nouă categorie de victime ale comunismului. Sînt victimele bine cunoscute, adversarii politici care nu au acceptat ideologia proletcultistă şi duşmanii de clasă, „moşiero-burghezimea“. Aceştia au avut de suferit înainte de ’89, iar noua categorie de victime, cei care s-au complăcut în sistem sau poate chiar au crezut, au de suferit astăzi. Creaţia malefică, „omul nou“, moştenirea cu care ne-am pricopsit de la înaintaşii noştri comunişti este încă vie şi o ducem cu noi, iar ea dă naştere altor generaţii de victime. Poate există o şansă să ne vindecăm, dacă încercăm să ne cunoaştem cît mai bine şi mai de aproape trecutul. Şi lucrul acesta e posibil doar dacă îl vom pune în discuţie, şi nu îl vom ignora alegînd calea cea mai simplă, aceea a distrugerii identităţii. 

Omul fără identitate, fără tradiţie este forma evoluată, finală, a lui homo comunistus romanicus. Dacă obiectul este marcă a momentului istoric din care provine şi reprezintă cu fidelitate nivelul tehnic şi cultural al perioadei, atunci obiectul poate fi privit ca o memorie care stochează informaţii prin care noi, cei din prezent, putem reconstitui o imagine apropiată cu cea a trecutului. Fiecare obiect din trecut, adus în discuţie astăzi, poate funcţiona ca un tobogan care te ajută să plonjezi într-o lume pe care nu ai cunoscut-o, dar care îţi influenţează viaţa zi de zi. 

Adi Voicu este, alături de Ana Vlad, autorul documentarelor Victoria şi Metrobranding.