"Cîntecele au viaţa lor şi se duc unde vor ele" - interviu cu Alexandru ANDRIEŞ

Publicat în Dilema Veche nr. 404 din 10-16 noiembrie 2011
"Cîntecele au viaţa lor şi se duc unde vor ele"   interviu cu Alexandru ANDRIEŞ jpeg

În 1999 aţi scos albumul de cover-uri după Dylan, Alb-negru. L-aţi şi reeditat în urmă cu doi ani. Ce înseamnă pentru un muzician să reia, să reinterpreteze cîntecele cuiva, să le aducă din trecut în prezent? 

Sînt artişti care-mi plac şi am constatat că cei care nu ştiu limba engleză pierd foarte mult atunci cînd ascultă nişte cîntece care au texte interesante. Sigur, nu e vorba despre cîntecele la care textele sînt doar nişte pretexte, cum se întîmplă cu cele din prima perioadă a Beatles-ilor, de exemplu. Întîlnirea cu Dylan, însă, a avut un impact foarte mare asupra versurilor lor. Şi dacă Beatles au început să se uite cu mai multă atenţie la text, Dylan a început să se uite cu mai multă atenţie la muzică, după această întîlnire.

Ideea propriu-zisă a albumului meu de cover-uri a avut-o un prieten foarte bun. Se pare că a fost una bună din două puncte de vedere: pe de o parte pentru că s-a vîndut, de aceea l-am reeditat, şi pentru că l-am cunoscut pe un domn de la Sony, specialist şi un mare iubitor de Dylan, care mi-a trimis, la un moment dat, un e-mail în care mă invita să particip la un Best of cover-uri Dylan cu un cîntec în română de pe albumul meu. 

În ceea ce priveşte albumul meu Dylan, ce am făcut nu sînt chiar nişte traduceri ale textelor lui, ci am vrut, cumva, să-mi spun părerea despre el. Unele dintre versuri sînt foarte aproape de textul original, dar altele sînt mai degrabă nişte reinterpretări.

Cînd te apuci să cînţi nişte cîntece pe care Dylan le-a scris în ’62-’63, într-un anumit context şi social, şi politic, şi de vîrstă (era foarte tînăr pe atunci), şi le cînţi în anul 2000 e evident că n-o să mai fie deloc important Războiul din Vietnam. Şi cînd vrei să faci o variantă care să funcţioneze, iei doar esenţa, iar lucrurile care ţin de context nu le mai pui.

Mulţi dintre cei care mă cunosc mi-au zis în ’90 că s-a cam terminat cu cîntecele mele. N-am ştiut dacă va fi aşa sau nu. Dar m-am gîndit că muzica mea n-are neapărat o ţintă fixă. Cea mai bună dovadă e că lumea vrea să asculte şi astăzi melodiile cu telejurnalul, miliţenii, caşcavalul, la Rovine etc., ceea ce înseamnă că ele au undeva o structură care le permite să supravieţuiască. Nu o controlez, dar îmi pare bine că e aşa.

Se pare că prietenii despre care vorbeam au avut, ca şi mine, o părere foarte bună despre poporul român. Şi au crezut că vom fi o ţară normală, ceea ce nu s-a întîmplat nici după 20 de ani. Nici eu n-am fost sigur că piesele mele, făcute ca un fel de fabule politice şi sociale pentru ce se întîmpla înainte de ’89, vor supravieţui neapărat. 

Vă mai dau un exemplu: un cîntecel pe care l-am scris cu mult înainte de a scoate primul meu disc, care se numea „Nimeni n-o place pe Leana“. Era vorba în subtext despre Elena Ceauşescu. La vremea respectivă n-a putut să apară pe disc şi l-am cîntat o singură dată la Teatrul Mic, la insistenţele lui Vali Sterian, şi nu pot să zic că n-au fost consecinţe, dar n-am păţit nimic groaznic nici eu, nici el.

În urmă cu un timp, nişte prieteni mi-au zis că pe YouTube există cîntecul ăsta, dar cu poza Elenei Udrea. E foarte greu să-i explici cuiva că acest cîntec e unul vechi, din perioada Interioare. Şi că e tras în studio la Vali, în ’98-’99, cînd ne-am apucat să înregistrăm cîntecele pe care lumea le ştia din concerte, dar nu fuseseră niciodată trase bine. Şi ştiind că lui Vali îi plăcea cîntecelul cu „Nimeni n-o place pe Leana“, l-am înregistrat şi pe ăsta.

Aşadar, dacă un tînăr l-a ascultat în anii în care l-am înregistrat, deci spre 2000, nu mai ştia nimic despre Elena Ceauşescu. Iar, dacă cineva l-a ascultat şi mai tîrziu, a făcut legătura cu Elena Udrea. Nu pot să spun decît că aceste cîntece au viaţa lor şi se duc unde vor ele.

Care a fost cîntecul care a deranjat cel mai tare în epocă?

Un scandal relativ mare a fost în perioada în care aveam concerte la Teatrul Mic, în formula Nicu Alifantis, eu, Paul Ciuci, Ciulică Marcovici, Mihai Farcaş. Şi cîntam şi „Şeherezada“. Îl mai cîntasem, de altfel, şi la Teatrul Tănase, unde se luase şi aprobarea pentru text, aşa cum se lua, de altfel, întotdeauna. La un moment dat însă, în sala de la Teatrul Mic, la unul dintre spectacole, a apărut în public Adrian Păunescu, întovărăşit, desigur, de securişti, căci doar era o mare personalitate, prieten cu toată protipendada. Atunci a venit la mine Nicu şi mi-a zis că ar fi bine să nu cîntăm anumite piese în seara respectivă. Evident că le-am cîntat. A doua zi, cînd am venit la Facultatea de Arhitectură, de la uşă am fost atenţionat că trebuie să merg la Teatrul Mic la tovarăşul Săraru. 

Era clar că ieşise un scandal groaznic. Dinu Săraru, însă, ca să nu fie el şi teatrul lui implicaţi, mizînd pe relaţiile cu toţi securiştii şi membrii din PCR pe care îi cunoştea, a aplanat tot conflictul. Ideea era să nu mai cînt chestiile astea. 

V-am văzut la Alba Iulia în concertul pe care l-aţi avut în cadrul Festivalului revistei noastre. Aţi avut parte de un public ideal. Eraţi aliniaţi pe scenă, stăteaţi pe scaune, tot mise en place-ul era cumva old school. Ţineţi la acest stil? 

În ceea ce mă priveşte n-am mizat niciodată pe lucruri care ţin de spectacol, în sensul de lumini, decoruri, costume, dansatoare drăguţe şi tinere. În momentul în care ai ceva de spus şi textul e important, astea distrag atenţia şi nu e în regulă. Dacă trebuie să cînţi pe un stadion, vrînd-nevrînd trebuie să faci şi spectacol. 

Îmi plac sălile mai micuţe, locurile în care te vezi ochi în ochi cu cei pentru care cînţi. Acum cîţiva ani, cînd am împlinit 50 de ani, am avut un concert la Sala Palatului. M-am bucurat că a venit lumea, am cîntat la fel ca de obicei, dar nu pot să zic că ne-am simţit la fel de bine ca atunci cînd cîntăm într-o sală de teatru sau ca la concertul de la Alba Iulia, unde barele care ţin publicul mai departe de scenă au fost, din fericire, îndepărtate de la început. 

Lipsa de trucuri e şi din cauza textului. Pentru că atunci cînd vrei să transmiţi un mesaj, nu vrei să fii bruiat de restul lucrurilor.

La concertul de la Alba Iulia, publicul ştia versurile, şi era vorba de oameni de diferite vîrste, de la oameni foarte tineri, pînă la cei de vîrsta mea. În clipa în care nişte texte supravieţuiesc – şi e cazul şi al exemplului cu Dylan, de la care am pornit –, ele îşi schimbă nişte haine, n-au cum să rămînă la fel. Aşa se întîmplă în toate cazurile – de la Shakespeare la Sex Pistols. 

Cîntaţi şi cu oameni tineri. Cum i-aţi ales şi ce vă leagă?

Cu trupa Byron s-a întîmplat să ne împrietenim. Am şi participat la primul lor DVD şi am cîntat împreună „Cea mai frumoasă zi“, iar Dan Byron, în special, cîntă un cîntec de pe Interioare – „Ochii tăi“, care le place lor foarte mult. Mi se pare că fac o muzică interesantă şi că merită să fie ascultaţi. Am cîntat, aşadar, cu ei de mai multe ori. Şi o s-o mai facem. Şi mie îmi place ce fac ei şi lor le place ce fac eu. Eu cred că ei, fiind tineri, vin cu un fel de energie şi cîntecele au de cîştigat cînd fiecare dintre cei cu care cînţi aduce ceva din sufletul său şi din viziunea sa asupra unei piese. 

E adevărat că eu nu sînt de acord cu faptul că ei cîntă mai mult în engleză decît în română. 

O să vă povestesc lecţia pe care am primit-o de la tatăl meu, pe cînd nici nu-mi imaginam că o să ajung vreodată să cînt în public, dar scriam cîntecele şi le scriam direct în engleză, că mi se părea mie că sună mai bine. Tatăl meu, care a fost muncitor metrolog la fabrica de la Braşov, s-a întors într-o zi acasă şi i-am cîntat un cîntecel. M-a întrebat al cui e. Iar eu i-am spus, evident, că eu l-am scris. „Cum să fie al tău, că e în engleză“, mi-a răspuns el. „L-am scris în engleză pentru că în română nu sună bine“, i-am zis eu imediat. El mi-a spus foarte calm, în timp ce trecea spre bucătărie: „Dom’le, asta e o prostie, nu eşti în stare să-l faci ca lumea ca să sune bine în limba ta. Ăia cîntă în engleză pentru că aia e limba lor“… Dacă mă plesnea cred că era mai puţin grav, pentru că mi-am dat seama că avea dreptate 100%. După aceea m-am apucat să scriu în limba română. 

Pot să înţeleg că multe trupe din România cîntă acum în engleză dintr-un motiv strict de bani şi de audienţă, pentru că se gîndesc că pot să vîndă albumul şi în Austria, şi la eschimoşi. Dar mie tot mi se pare că un artist român trebuie să cînte în limba lui. 

Exista înainte de ’89 o complicitate şi-o nevoie de a împărţi cu ceilalţi piesele, trupele străine pe care le descopereaţi. Cum vi se pare că e acum?

Eu am avut mare noroc de la început. Am făcut Liceul „Şaguna” la Braşov, în care era încorporat administrativ şi Liceul german. Şi foarte mulţi dintre colegii mei primeau discuri din Germania rapid, deci eram la curent cu tot ce apărea. Evident, exista şi mătuşa din America, care-mi trimitea, dar discurile ajungeau cu un decalaj de vreo lună, de peste Ocean. Cînd am venit în Bucureşti a fost şi mai simplu, aici muzica circula şi mai bine. O aduceau piloţii. În faţă la magazinul Muzica erau diverşi particulari care vindeau discuri, schimbam şi între noi etc.

Cred că e bine că informaţia e acum accesibilă, că există Internetul, site-uri specializate, deci poţi să afli şi să asculţi practic orice. Pe de altă parte, cred că s-a ajuns puţin cam prea departe. Să vă spun şi de ce. Unul dintre serialele mele preferate e Doctor House. Ştiu, nu sînt singurul, se pare că sîntem o întreagă familie de fani disperaţi. Am o grămadă de amici specializaţi în computere şi ei ajung să vadă episoadele serialului înainte de a fi difuzate în America, încă din faza de montaj etc.

Dar, cînd ai totul, rişti să te rătăceşti, să nu mai ai criterii, să nu mai ştii cum să găseşti lucruri în marea asta de informaţie. Senzaţia seamănă cumva cu cea pe care am avut-o cînd am fost prima dată în America şi am intrat într-un magazin plin de discuri. Mă uitam la hectarele alea de discuri şi mă întrebam ce să aleg: fie lucrurile pe care le ştiam, deci nu m-ar fi aşteptat nici o surpriză, fie să iau ceva pur şi simplu la întîmplare.

Faptul că ne vedeam şi apoi discutam, chiar dacă în contradictoriu, despre ce ascultaserăm şi citiserăm a contat, cu siguranţă. Un prieten tînăr mi-a zis că acum există bloguri. Dar nu e acelaşi lucru ca atunci cînd stai faţă în faţă cu un om. Deci asta cu blogurile nu mi se pare că ţine loc de comunicare reală între două fiinţe.

Se întoarce moda vinilurilor?

Există o discuţie pur tehnică, nu-mi dau seama cît adevăr e aici, dar audiofilii susţin că vinilul se aude mai bine decît CD-ul. La un moment dat am ajuns în Germania la un prieten care a cheltuit o grămadă de bani şi şi-a luat unele dintre cele mai scumpe şi mai bune scule audio din lume. Am ascultat acelaşi cîntec în paralel, pe un CD şi pe un disc. Într-adevăr, cînd ai condiţii, sunetul de pe vinil e mult mai bun decît cel digitalizat. 

CD-ul e o chestie de plastic, mică, pe care o arunci repede în player-ul din maşină. Ajungi uşor la cîntec. Are multe avantaje. Dar nu-ţi dă sentimentul acela de act artistic. În momentul în care iei un vinil în mînă: e mare, coperta e frumoasă, poţi să vezi detalii. Există apoi un ritual: scoţi discul, îl ştergi de praf, iei acul, ai grijă să nu se zgîrie placa. Iar în final muzica o asculţi altfel. 

Vinilul merge foarte bine acum în străinătate. Dar la noi nu sînt foarte mulţi cei care cumpără. Am scos şi eu cîteva în ultimii ani. Nu înseamnă că numărul de vînzări de viniluri e foarte mare nici la ei. Dar cred că în viitor vinilul va cîştiga teren în faţa sunetului digital.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: L. Vasiliu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât vor plăti turiștii pentru o noapte de cazare în Mamaia, de 1 Mai: prețurile concurează cu cele din Dubai
Pentru minivacanța de 1 Mai, cele mai căutate stațiuni rămân Mamaia Nord și Vama Veche. Hotelierii și comercianții au majorat prețurile, concurând cu destinațiile de lux de pe planetă.
image
Penurie de alimente și creșteri de prețuri fără precedent în Marea Britanie din cauza vremii nefavorabile. „Piețele s-au prăbușit”
Marea Britanie se confruntă cu penuria de alimente și cu creșterea prețurilor, deoarece vremea extremă legată de schimbările climatice provoacă producții scăzute în fermele locale și în străinătate, potrivit The Guardian.
image
Kremlinul cumpără Găgăuzia folosind o schemă sovietică
Într-o analiză pentru CEPA Irina Borogan, jurnalistă de investigații, și Andrei Soldatov, expert în serviciile secrete ruse arată mecanismul prin care regimul Putin cumpără în mod deschis influență în țările vecine.

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.