"Cîntecele au viaţa lor şi se duc unde vor ele" - interviu cu Alexandru ANDRIEŞ

Publicat în Dilema Veche nr. 404 din 10-16 noiembrie 2011
"Cîntecele au viaţa lor şi se duc unde vor ele"   interviu cu Alexandru ANDRIEŞ jpeg

În 1999 aţi scos albumul de cover-uri după Dylan, Alb-negru. L-aţi şi reeditat în urmă cu doi ani. Ce înseamnă pentru un muzician să reia, să reinterpreteze cîntecele cuiva, să le aducă din trecut în prezent? 

Sînt artişti care-mi plac şi am constatat că cei care nu ştiu limba engleză pierd foarte mult atunci cînd ascultă nişte cîntece care au texte interesante. Sigur, nu e vorba despre cîntecele la care textele sînt doar nişte pretexte, cum se întîmplă cu cele din prima perioadă a Beatles-ilor, de exemplu. Întîlnirea cu Dylan, însă, a avut un impact foarte mare asupra versurilor lor. Şi dacă Beatles au început să se uite cu mai multă atenţie la text, Dylan a început să se uite cu mai multă atenţie la muzică, după această întîlnire.

Ideea propriu-zisă a albumului meu de cover-uri a avut-o un prieten foarte bun. Se pare că a fost una bună din două puncte de vedere: pe de o parte pentru că s-a vîndut, de aceea l-am reeditat, şi pentru că l-am cunoscut pe un domn de la Sony, specialist şi un mare iubitor de Dylan, care mi-a trimis, la un moment dat, un e-mail în care mă invita să particip la un Best of cover-uri Dylan cu un cîntec în română de pe albumul meu. 

În ceea ce priveşte albumul meu Dylan, ce am făcut nu sînt chiar nişte traduceri ale textelor lui, ci am vrut, cumva, să-mi spun părerea despre el. Unele dintre versuri sînt foarte aproape de textul original, dar altele sînt mai degrabă nişte reinterpretări.

Cînd te apuci să cînţi nişte cîntece pe care Dylan le-a scris în ’62-’63, într-un anumit context şi social, şi politic, şi de vîrstă (era foarte tînăr pe atunci), şi le cînţi în anul 2000 e evident că n-o să mai fie deloc important Războiul din Vietnam. Şi cînd vrei să faci o variantă care să funcţioneze, iei doar esenţa, iar lucrurile care ţin de context nu le mai pui.

Mulţi dintre cei care mă cunosc mi-au zis în ’90 că s-a cam terminat cu cîntecele mele. N-am ştiut dacă va fi aşa sau nu. Dar m-am gîndit că muzica mea n-are neapărat o ţintă fixă. Cea mai bună dovadă e că lumea vrea să asculte şi astăzi melodiile cu telejurnalul, miliţenii, caşcavalul, la Rovine etc., ceea ce înseamnă că ele au undeva o structură care le permite să supravieţuiască. Nu o controlez, dar îmi pare bine că e aşa.

Se pare că prietenii despre care vorbeam au avut, ca şi mine, o părere foarte bună despre poporul român. Şi au crezut că vom fi o ţară normală, ceea ce nu s-a întîmplat nici după 20 de ani. Nici eu n-am fost sigur că piesele mele, făcute ca un fel de fabule politice şi sociale pentru ce se întîmpla înainte de ’89, vor supravieţui neapărat. 

Vă mai dau un exemplu: un cîntecel pe care l-am scris cu mult înainte de a scoate primul meu disc, care se numea „Nimeni n-o place pe Leana“. Era vorba în subtext despre Elena Ceauşescu. La vremea respectivă n-a putut să apară pe disc şi l-am cîntat o singură dată la Teatrul Mic, la insistenţele lui Vali Sterian, şi nu pot să zic că n-au fost consecinţe, dar n-am păţit nimic groaznic nici eu, nici el.

În urmă cu un timp, nişte prieteni mi-au zis că pe YouTube există cîntecul ăsta, dar cu poza Elenei Udrea. E foarte greu să-i explici cuiva că acest cîntec e unul vechi, din perioada Interioare. Şi că e tras în studio la Vali, în ’98-’99, cînd ne-am apucat să înregistrăm cîntecele pe care lumea le ştia din concerte, dar nu fuseseră niciodată trase bine. Şi ştiind că lui Vali îi plăcea cîntecelul cu „Nimeni n-o place pe Leana“, l-am înregistrat şi pe ăsta.

Aşadar, dacă un tînăr l-a ascultat în anii în care l-am înregistrat, deci spre 2000, nu mai ştia nimic despre Elena Ceauşescu. Iar, dacă cineva l-a ascultat şi mai tîrziu, a făcut legătura cu Elena Udrea. Nu pot să spun decît că aceste cîntece au viaţa lor şi se duc unde vor ele.

Care a fost cîntecul care a deranjat cel mai tare în epocă?

Un scandal relativ mare a fost în perioada în care aveam concerte la Teatrul Mic, în formula Nicu Alifantis, eu, Paul Ciuci, Ciulică Marcovici, Mihai Farcaş. Şi cîntam şi „Şeherezada“. Îl mai cîntasem, de altfel, şi la Teatrul Tănase, unde se luase şi aprobarea pentru text, aşa cum se lua, de altfel, întotdeauna. La un moment dat însă, în sala de la Teatrul Mic, la unul dintre spectacole, a apărut în public Adrian Păunescu, întovărăşit, desigur, de securişti, căci doar era o mare personalitate, prieten cu toată protipendada. Atunci a venit la mine Nicu şi mi-a zis că ar fi bine să nu cîntăm anumite piese în seara respectivă. Evident că le-am cîntat. A doua zi, cînd am venit la Facultatea de Arhitectură, de la uşă am fost atenţionat că trebuie să merg la Teatrul Mic la tovarăşul Săraru. 

Era clar că ieşise un scandal groaznic. Dinu Săraru, însă, ca să nu fie el şi teatrul lui implicaţi, mizînd pe relaţiile cu toţi securiştii şi membrii din PCR pe care îi cunoştea, a aplanat tot conflictul. Ideea era să nu mai cînt chestiile astea. 

V-am văzut la Alba Iulia în concertul pe care l-aţi avut în cadrul Festivalului revistei noastre. Aţi avut parte de un public ideal. Eraţi aliniaţi pe scenă, stăteaţi pe scaune, tot mise en place-ul era cumva old school. Ţineţi la acest stil? 

În ceea ce mă priveşte n-am mizat niciodată pe lucruri care ţin de spectacol, în sensul de lumini, decoruri, costume, dansatoare drăguţe şi tinere. În momentul în care ai ceva de spus şi textul e important, astea distrag atenţia şi nu e în regulă. Dacă trebuie să cînţi pe un stadion, vrînd-nevrînd trebuie să faci şi spectacol. 

Îmi plac sălile mai micuţe, locurile în care te vezi ochi în ochi cu cei pentru care cînţi. Acum cîţiva ani, cînd am împlinit 50 de ani, am avut un concert la Sala Palatului. M-am bucurat că a venit lumea, am cîntat la fel ca de obicei, dar nu pot să zic că ne-am simţit la fel de bine ca atunci cînd cîntăm într-o sală de teatru sau ca la concertul de la Alba Iulia, unde barele care ţin publicul mai departe de scenă au fost, din fericire, îndepărtate de la început. 

Lipsa de trucuri e şi din cauza textului. Pentru că atunci cînd vrei să transmiţi un mesaj, nu vrei să fii bruiat de restul lucrurilor.

La concertul de la Alba Iulia, publicul ştia versurile, şi era vorba de oameni de diferite vîrste, de la oameni foarte tineri, pînă la cei de vîrsta mea. În clipa în care nişte texte supravieţuiesc – şi e cazul şi al exemplului cu Dylan, de la care am pornit –, ele îşi schimbă nişte haine, n-au cum să rămînă la fel. Aşa se întîmplă în toate cazurile – de la Shakespeare la Sex Pistols. 

Cîntaţi şi cu oameni tineri. Cum i-aţi ales şi ce vă leagă?

Cu trupa Byron s-a întîmplat să ne împrietenim. Am şi participat la primul lor DVD şi am cîntat împreună „Cea mai frumoasă zi“, iar Dan Byron, în special, cîntă un cîntec de pe Interioare – „Ochii tăi“, care le place lor foarte mult. Mi se pare că fac o muzică interesantă şi că merită să fie ascultaţi. Am cîntat, aşadar, cu ei de mai multe ori. Şi o s-o mai facem. Şi mie îmi place ce fac ei şi lor le place ce fac eu. Eu cred că ei, fiind tineri, vin cu un fel de energie şi cîntecele au de cîştigat cînd fiecare dintre cei cu care cînţi aduce ceva din sufletul său şi din viziunea sa asupra unei piese. 

E adevărat că eu nu sînt de acord cu faptul că ei cîntă mai mult în engleză decît în română. 

O să vă povestesc lecţia pe care am primit-o de la tatăl meu, pe cînd nici nu-mi imaginam că o să ajung vreodată să cînt în public, dar scriam cîntecele şi le scriam direct în engleză, că mi se părea mie că sună mai bine. Tatăl meu, care a fost muncitor metrolog la fabrica de la Braşov, s-a întors într-o zi acasă şi i-am cîntat un cîntecel. M-a întrebat al cui e. Iar eu i-am spus, evident, că eu l-am scris. „Cum să fie al tău, că e în engleză“, mi-a răspuns el. „L-am scris în engleză pentru că în română nu sună bine“, i-am zis eu imediat. El mi-a spus foarte calm, în timp ce trecea spre bucătărie: „Dom’le, asta e o prostie, nu eşti în stare să-l faci ca lumea ca să sune bine în limba ta. Ăia cîntă în engleză pentru că aia e limba lor“… Dacă mă plesnea cred că era mai puţin grav, pentru că mi-am dat seama că avea dreptate 100%. După aceea m-am apucat să scriu în limba română. 

Pot să înţeleg că multe trupe din România cîntă acum în engleză dintr-un motiv strict de bani şi de audienţă, pentru că se gîndesc că pot să vîndă albumul şi în Austria, şi la eschimoşi. Dar mie tot mi se pare că un artist român trebuie să cînte în limba lui. 

Exista înainte de ’89 o complicitate şi-o nevoie de a împărţi cu ceilalţi piesele, trupele străine pe care le descopereaţi. Cum vi se pare că e acum?

Eu am avut mare noroc de la început. Am făcut Liceul „Şaguna” la Braşov, în care era încorporat administrativ şi Liceul german. Şi foarte mulţi dintre colegii mei primeau discuri din Germania rapid, deci eram la curent cu tot ce apărea. Evident, exista şi mătuşa din America, care-mi trimitea, dar discurile ajungeau cu un decalaj de vreo lună, de peste Ocean. Cînd am venit în Bucureşti a fost şi mai simplu, aici muzica circula şi mai bine. O aduceau piloţii. În faţă la magazinul Muzica erau diverşi particulari care vindeau discuri, schimbam şi între noi etc.

Cred că e bine că informaţia e acum accesibilă, că există Internetul, site-uri specializate, deci poţi să afli şi să asculţi practic orice. Pe de altă parte, cred că s-a ajuns puţin cam prea departe. Să vă spun şi de ce. Unul dintre serialele mele preferate e Doctor House. Ştiu, nu sînt singurul, se pare că sîntem o întreagă familie de fani disperaţi. Am o grămadă de amici specializaţi în computere şi ei ajung să vadă episoadele serialului înainte de a fi difuzate în America, încă din faza de montaj etc.

Dar, cînd ai totul, rişti să te rătăceşti, să nu mai ai criterii, să nu mai ştii cum să găseşti lucruri în marea asta de informaţie. Senzaţia seamănă cumva cu cea pe care am avut-o cînd am fost prima dată în America şi am intrat într-un magazin plin de discuri. Mă uitam la hectarele alea de discuri şi mă întrebam ce să aleg: fie lucrurile pe care le ştiam, deci nu m-ar fi aşteptat nici o surpriză, fie să iau ceva pur şi simplu la întîmplare.

Faptul că ne vedeam şi apoi discutam, chiar dacă în contradictoriu, despre ce ascultaserăm şi citiserăm a contat, cu siguranţă. Un prieten tînăr mi-a zis că acum există bloguri. Dar nu e acelaşi lucru ca atunci cînd stai faţă în faţă cu un om. Deci asta cu blogurile nu mi se pare că ţine loc de comunicare reală între două fiinţe.

Se întoarce moda vinilurilor?

Există o discuţie pur tehnică, nu-mi dau seama cît adevăr e aici, dar audiofilii susţin că vinilul se aude mai bine decît CD-ul. La un moment dat am ajuns în Germania la un prieten care a cheltuit o grămadă de bani şi şi-a luat unele dintre cele mai scumpe şi mai bune scule audio din lume. Am ascultat acelaşi cîntec în paralel, pe un CD şi pe un disc. Într-adevăr, cînd ai condiţii, sunetul de pe vinil e mult mai bun decît cel digitalizat. 

CD-ul e o chestie de plastic, mică, pe care o arunci repede în player-ul din maşină. Ajungi uşor la cîntec. Are multe avantaje. Dar nu-ţi dă sentimentul acela de act artistic. În momentul în care iei un vinil în mînă: e mare, coperta e frumoasă, poţi să vezi detalii. Există apoi un ritual: scoţi discul, îl ştergi de praf, iei acul, ai grijă să nu se zgîrie placa. Iar în final muzica o asculţi altfel. 

Vinilul merge foarte bine acum în străinătate. Dar la noi nu sînt foarte mulţi cei care cumpără. Am scos şi eu cîteva în ultimii ani. Nu înseamnă că numărul de vînzări de viniluri e foarte mare nici la ei. Dar cred că în viitor vinilul va cîştiga teren în faţa sunetului digital.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: L. Vasiliu

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.
Agnès Varda (Guadalajara) 18 cropped jpg
Cum tratăm mitocanii
Într-o lume a asertivității, a agresiunii și-a violenței, tandrețea și compasiunea și-au pierdut întrucîtva din valoare.
p 11 jpg
Zigzag despre bun-simț
Deformația profesională mă face să fiu un observator sensibil la manifestările bunului-simț sau ale absenței acestuia.
p 12 jpg
p 13 sus jpg
Bunul-simț al bunelor simțuri
Bunul-simț apare astfel, în această lumină, ca avînd și o dimensiune politică.
p 14 WC jpg
O masă cu bune maniere
Obiceiul însă ar merita să fie menționat în codul bunelor maniere din întreaga lume: conexiunile reale nu se cronometrează.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Trecutul a ajuns la destinație
De cîte ori lăsăm ceva în urmă ne dorim, precum Bolaño, să cîștigăm un vis.
Charles de Gaulle International Airport in France jpg
„Hoarding” emoțional
Strîng și împachetez discuții, situații, gesturi și chipuri.
Vegetarian Sushi Maki roll jpg
Dropii, zimbri sau bouri. I-am mîncat
Poate îmbucurarea papilelor gustative o să fie o apucătură desuetă.
969 11 VladStroescu jpg

Adevarul.ro

Parasutistii comemorati la Jilava FOTO Fundatia Gavrila Ogoranu crop jpg
Cine sunt luptătorii anticomuniști parașutați de SUA în România. Unii au trădat și au trăit cu identități false
Între anii 1951-1953, mai multe avioane militare americane au survolat România ocupată de sovietici, parașutând oameni pregătiți să întărească rezistența anticomunistă.
bautura - sticla vin - mahmureala FOTO 123RF
Cum previi mahmureala. Capcane când bei la o petrecere, ce e interzis și de ce trebuie să mănânci înainte
Cu cât bei mai mult, cu atât starea de mahmureală va fi mai accentuată. Ca să nu ajungi în această situație trebuie să știi ce să consumi, dar mai ales cât. De asemenea, e important să nu amesteci licorile.
rachete patriot
LIVE TEXT | Război în Ucraina. Medvedev amenință NATO că va deveni o țintă dacă livrează sistemul Patriot Ucrainei
Este a 280-a zi de la începutul războiului în Ucraina. Volodimir Zelenski vorbește din nou despre crearea unui tribunal special pentru judecarea faptelor săvârșite de ruși încă de la anexarea Crimeei din 2014.

HIstoria.ro

image
Trezirea naționalismului în Balcani
Vreme de secole, populațiile din Balcani au trăit în cadrul unor state multietnice, dinastice. Acest lucru nu a determinat însă o omogenizare, fiecare populație fiind conștientă, însă, de faptul că vecinii ei vorbeau o limbă diferită, practicau altă religie și aveau un stil de viață diferit.
image
Rusia, pământul sfânt al Iluminismului francez
Emergența rapidă a Rusiei ca mare putere europeană s-a petrecut într-o perioadă în care gânditorii Iluminismului european chestionau teme fundamentale, legate de natura societății și a guvernului: care este cea mai bună formă de guvernare, autocrația sau guvernul reprezentativ
image
Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945
În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii.