Namaste Himalaya!

Publicat în Dilema Veche nr. 401 din 20-26 octombrie 2011
Namaste Himalaya! jpeg

„Auzi, tu nu ţi-ai dorit niciodată să ajungi pe Himalaya?! Crezi că ai putea urca pînă la vreo 5400 de metri? Te-ar tenta să plecăm în Nepal pentru un trekking de trei săptămîni în care am traversa Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume?“ La telefon era Cătălin, prietenul meu din copilărie, cu care am făcut: meciuri de fotbal formidabile în curtea grădiniţei din spatele blocului, meditaţii la gramatică pentru admiterea la facultate şi turul pe biciclete al insulei greceşti Zakynthos. Cătălin e un tip inteligent şi foarte informat – ştie cîte ceva despre toate: mitologie scandinavă, marketing online, fizică cuantică, cinematografie japoneză etc. –, dar, mai ales, e un tip prudent. N-aş pleca cu nimeni altcineva atît de departe de casă şi într-o călătorie prin locuri despre care ştiu atît de puţine. Pentru că, trebuie să recunosc, în acel moment nu ştiam mai nimic despre Nepal – ţara care i-a dat pe Buddha şi pe Yeti –, abia dacă îl puteam localiza pe hartă. Iar despre Himalaya, în afară de cîteva filme în care alpiniştii îşi dau duhul (la propriu) urcînd vîrfuri de 8000 m, ce poţi să ştii cu adevărat?! Că este „acoperişul lumii“. 

Cînd a venit cu propunerea asta deopotrivă tentantă şi înspăimîntătoare – cîndva imediat după Anul Nou –, i-am răspuns că trebuie să mă mai gîndesc. Însă ideea a crescut în mintea mea ca un bulgăre de zăpadă, pînă cînd m-am trezit că numai asta aveam în cap. În ultima zi a lui ianuarie cumpăram deja biletele de avion spre Kathmandu, şi ca nu cumva să ne răzgîndim, dar şi pentru că trebuia să prindem ultima lună de dinaintea musonului. Apoi am început pregătirile, spre îngrijorarea prietenilor care preferau să nu mă ia, deocamdată, în serios. 

Întîmplarea a făcut să aflu că alpinistul Alex Găvan (care urcă vîrfuri de 8000 m mai des decît mergem noi la Zoo) pregătea, în aceeaşi perioadă, o expediţie tot în zona Nepalului, pentru a cuceri un alt „optmiar“. Fireşte, noi eram dintr-un cu totul alt film, mai exact dintr-unul pentru copii. Nu sînt chiar ceea ce se cheamă un pantofar, din cei care urcă pe munţi doar de 1 mai, încălţaţi în pantofi, purtînd blugi şi ţinînd o doză de bere în mînă, dar nici un munţoman, cu atît mai puţin vreun căţărător. Nu mai urcasem pe munte din facultate şi cînd zic munte, mă refer la vîrful Omu. Aşa că am luat-o uşor. Pentru început am renunţat să mai merg cu liftul şi mi-am dat seama că cinci etaje urcate ceva mai repede sînt suficiente să te ia cu ameţeală şi să ţi se înfunde urechile cu bătăile precipitate ale inimii. Apoi am început să alerg. Mai întîi în jurul blocului, cel mai bine era noaptea, impulsionat şi de cîinii comunitari care se adunau de pe toate străduţele şi alergau după mine, cu destulă determinare zgomotoasă, încît să iau alergatul foarte în serios. Apoi, după ce mi-am dat seama că n-are rost să ştie tot Giuleştiul cum mă antrenez eu pentru Himalaya, am început să alerg dimineaţa pe faleza Lacului Morii. Era iarnă, iar lacul – îngheţat, uneori ascuns după o perdea de gheaţă, alteori strălucind în soare. Cînd urcam în fugă treptele falezei dinspre parcul Crîngaşi, mă simţeam ca Rocky, iar cînd ajungeam pe insulă şi alergam pe zăpadă, mă simţeam tot ca Rocky, dar cel din seria IV, cu Dolph Lundgren, în Rusia. Fireşte, nu era ca şi cum m-aş fi dus în Nepal pentru a-mi apăra centura de cronicar literar, dar care băiat aflat în preajma unei astfel de încercări bărbăteşti nu e dominat de imaginarul eroului preferat!? 

Între timp, Cătălin începuse schimbul de e-mail-uri cu o agenţie de turism din Kathmandu care avea să se ocupe cu stabilirea rutei de trekking, eliberarea permiselor pentru accesul în zona de rezervaţie Annapurna, arvunirea unor şerpaşi/porteri care să ne care echipamentul şi, în general, cu furnizarea tuturor informaţiilor de care aveam nevoie. Întrebărilor sau îngrijorărilor noastre, în general legate de High Altitude Sickness (despre care ştiam doar că poate ucide), climă, dificultatea traseului, mîncare, tipul de echipament necesar etc., fata de la agenţia nepaleză răspundea cu o promptitudine şi cu o siguranţă care ne dădeau curaj. Oricum, urma să facem parte dintr-un grup internaţional de cinci persoane, la care se adăugau porterii fiecăruia şi ghidul, plus – cel puţin aşa înţelesesem noi la momentul acela – un bucătar şi un medic. 

Dacă am fi aflat atunci că vom ajunge să urcăm pe Himalaya doar noi doi, nu ştiu ce formă ar fi luat îngrijorarea noastră. Dar toate la timpul lor. 

„Climb like a goat, don’t smell like one“ 

Faptul că nu ştiam mai nimic despre Nepal şi Himalaya era însă o ignoranţă prematură. Mi-am dat seama de asta în primele cinci minute cînd am păşit în magazinul de echipament montan situat în Calea Moşilor nr. 27 şi numit, cum altfel, Himalaya. Eram copleşit nu atît de rafturile înalte de patru metri cu sute de produse despre care habar n-aveam la ce folosesc, cît de sentimentul că abia acum părea cu adevărat că urma să fac ceva destul de important. Băieţii de acolo, în frunte cu David (a cărui amabilitate şi simpatie pentru începătorul care eram mi-au dat mult curaj), s-au uitat pe lista primită de la agenţia nepaleză cu echipamentul de care aveam nevoie şi au decis că ştiu ei mai bine. M-am lăsat pe mîna lor.  

În următoarele două săptămîni am probat şi m-am familiarizat cu toate hainele alea ciudate, complexe şi colorate pe care urma să le port prin munţii Himalayei pentru aproape o lună de zile. Habar n-aveam ce-nseamnă să te-mbraci în straturi, nu ştiam nici măcar ordinea în care trebuie luate un polar, un wind-stopper şi o bluză power-dry, nu văzusem niciodată cum arată un buff, darămite să-l port în cinci feluri diferite, nici nu auzisem vreodată de textile cu argint, de goretex, vibram, primaloft sau parameta S. Iar ideea şi expresia „ciorapi şi chiloţi tehnici“ m-au făcut să rîd. Deşi îmi dădeam şi eu seama că e vital să „climb like a goat, şdar săţ don’t smell like one“, cum citisem pe una dintre etichete. Erau o mie de situaţii pe care nu le luasem în calcul şi atîtea lucruri la care nu mă gîndisem, iar acolo, în acel wonderland al echipamentului montan, existau soluţii pentru orice, de la recipientul incasabil pentru apă, pînă la sacul de dormit care rezistă la temperaturi de pînă la -20ºC şi ochelarii care te protejează de reflexia zăpezii sub soarele de la 5000 m. 

 În tot acest timp, am căutat blogurile celor care mai făcuseră circuitul Annapurna şi care trecuseră prin pasul Thorung La (cuvîntul „hell“ apărea destul de frecvent), am făcut rost de ghidul Lonely Planet, am primit nişte albume foto de la prieteni, am scris e-mail-uri şi ne-am întîlnit cu cei care mai fuseseră pe Himalaya şi care ne puteau răspunde la tot felul de întrebări (gen „există acoperire pentru telefoanele noastre mobile?“ – nu, nici un operator de la noi nu are roaming în Nepal) sau care ne puteau da sfaturi utile privind barba pe care ar fi indicat s-o las să crească pentru a-mi proteja pielea feţei sau numărul perechilor de ciorapi şi tipurile de creme, vitamine şi medicamente pe care ar fi bine să le avem cu noi.

Shakira & pisica neagră 

Ultima zi a lui aprilie, cînd aveam biletele de avion spre Nepal, a venit foarte repede. Atît de repede, încît ghidul Lonely Planet a rămas necitit (dar asta cumva şi deliberat, căci am ales să-mi păstrez intacte resursele de uimire, să descopăr singur şi nu să recunosc ce-am citit la alţii), alergările au fost compromise de mesele şi de trîndăveala de Paşti (plus că mă săturasem de atîta febră musculară), iar sfaturile contradictorii primite de la unii şi de la alţii le-am lăsat la latitudinea instinctului propriu şi de ultim moment. Cătălin a venit la mine cu cîteva zile înaintea plecării pentru a confrunta listele cu ce urma să ia fiecare. Părea că sîntem pregătiţi pentru orice. În ziua plecării, un prieten ne-a dus (chiar de ziua lui de naştere) cu maşina la aeroport. A fost prima dată cînd am simţit cu adevărat emoţia. Şi nu pentru că urma să pierd returul semifinalei Ligii Campionilor dintre Barcelona şi Real Madrid sau concertul Shakirei, nici pentru că urma să mă rup pentru o lună de zile cu totul de viaţa, prietenii, jobul, pasiunile şi tabieturile mele, nici măcar pentru că mi-am luat rămas bun de la părinţii mei la telefon (ca să nu-şi facă griji, le spusesem doar că plec la Kathmandu), ci pentru că, pur şi simplu, abia atunci am realizat cu adevărat că urma să fac poate cea mai spectaculoasă şi importantă călătorie din viaţa mea. Anticipam că mă voi întoarce cu perspectiva schimbată, mai toţi îmi spuseseră asta, chiar mă avertizaseră asupra „aspectului spiritual“, să nu trec cumva la hinduism, şi abia aşteptam să aflu cum şi în ce fel. 

Imediat ce-a pornit maşina, o pisică neagră ne-a tăiat calea chiar în faţa blocului. Ce să fi făcut?! Ne-am pus pe rîs. Dar emoţia din noi a crescut cu cîteva grade.

(povestea aventurii spre pasul Thorung La va face subiectul cărţii Trei săptămîni în Himalaya, în pregătire la Editura Humanitas)

Foto: Cătălin Găitănaru

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Avertismentul lui Lucescu după România - Ucraina: a atras atenția asupra unui detaliu crucial
Un foarte bun cunoscător al fotbalului ucrainean a analizat partida de la Munchen.
image
Cine este românul care a murit în luptele din Congo. Tatăl tânărului de 22 de ani: „A zis că e pentru ultima dată”
O misiune s-a dovedit fatală pentru ieșeanul Petru Sam, în vârstă de 22 de ani. Aflat în Republica Democratică Congo, tânărul a murit sâmbătă, 15 iunie, după ce a fost ținta unei rachete trase de gruparea M23.
image
Val de ironii la adresa lui Iohannis după ce a felicitat naționala României la finalul meciului cu Ucraina: „Ce miracol, unii au rămas fără glas, iar alții au prins glas”
După victoria obţinută de tricolori împotriva Ucrainei, cu scorul de 3-0, luni, în Grupa E de la EURO 2024, Klaus Iohannis a postat pe Facebook un mesaj în care a felicitat naţionala de fotbal a României. Postarea sa a fost primită însă cu ironii pe rețeaua de socializare.

HIstoria.ro

image
,,Haide, haide RPR, du-ne la victorie!” România la preliminariile „Euro 1960”
Pe 6 iunie 1958, Agerpres anunța că Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA), în cadrul congresului său ținut la Stockholm, a luat hotărârea organizării competiției internaționale „Cupa Europei”.
image
Jurnalul lui Mihail Bulgakov, confiscat de NKVD
Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov.
image
Atacul de noapte din iunie 1462: Geniul militar al voievodului Vlad Țepeș
Expediția din 1462 a fost un prilej potrivit ca Vlad Țepeș să-și demonstreze priceperea în mânuirea armelor și-n conducerea trupelor.