Scurt istoric al falimentelor naţionale
Lunga poveste a falimentelor naţionale începe, surprinzător, în Grecia Antică, mai precis în 377 î. Hr, cînd 10 dintre cele 13 municipalităţi greceşti nu au mai putut plăti împrumuturile luate de la Templul din Delos. Între 1500-1800, Franţa şi Spania trec prin opt, respectiv şase default-uri (intrare în incapacitate de plată). Cu toate acestea, abia în secolul al XIX-lea explodează „falimentele naţionale“ atît ca număr, cît şi ca incidenţă geografică, odată cu dezvoltarea pieţelor financiare moderne. În unele cazuri, acestea au fost rezultatul unor perioade tumultuoase din punct de vedere politic (războaie, revoluţii, conflicte care au determinat guvernele datoare să nu mai poată plăti datoriile acumulate sau să refuze să le plătească). Turcia, Bulgaria şi Austro-Ungaria au suspendat plăţile către ţările inamice la începutul Primului Război Mondial. În orice caz, default-urile erau secundare ca importanţă, prin comparaţie cu problemele sociale şi politice cărora le erau asociate.
Interesant de menţionat că falimentele s-au produs întotdeauna grupate temporal şi regional în funcţie de sensul fluxurilor de capital. Perioadele de boom sînt legate de state ale căror politici economice şi comerciale se sincronizează ca urmare a speculării unei nişe pînă atunci neexploatate. Sursele aparentei prosperităţi fiind comune, în momentul în care direcţia fluxurilor de capital se schimbă, efectele se resimt în toată regiunea afectată. Pînă în prezent sînt identificate şapte valuri globale de default (1824-1834 / 1867-1882 / 1890-1900 / 1911-1921 / 1931-1940 / 1976-1986 / 1998-2004). America Latină a fost afectată în fiecare din cele şapte valuri. Pieţele emergente au dominat lista default-urilor în timpuri moderne. Rusia postcomunistă, slăbită de deficite fiscale şi de războiul din Cecenia, intră în incapacitate de plată în 1998, după dublul şoc al crizei financiare asiatice şi al colapsului profiturilor obţinute din materii prime. Argentina urmează un traseu similar în 2001, ca urmare a hiperinflaţiei şi a recesiunii economice.
Ar fi de notat că în ultimii 200 de ani, cel puţin, starea prevalentă a sistemului financiar global a fost aceea de default. În total, 250 de astfel de evenimente, în peste 100 de ţări, se pot număra între 1800-2006. Deci nimic nou sub soare.
Odată produs falimentul, studiul istoric ne arată că o serie de măsuri se impun în rezolvarea crizelor:
a) Coordonarea creditorilor – practică întîlnită constant în ultimele secole, concentrată în jurul unor forme instituţionale prin care se strîng la aceeaşi masă majoritatea creditorilor implicaţi. „Clubul de la Londra“, apărut la finele anilor ’70, ca răspuns la default-ul unor ţări aflate în curs de dezvoltare, aduce laolaltă un grup de bănci, delegate să reprezinte creditorii. Prin negociere, se ajunge la un consens faţă de metoda de reeşalonare (sau refinanţare) a datoriilor suverane.
b) Restructurarea datoriilor – presupune atragerea unui nou împrumut pentru plata datoriilor existente. Acestea sînt asociate, de obicei, unor măsuri suplimentare, fie de intervenţie în politicile unui stat, fie de vindere a unor bunuri publice. Spre exemplu, datoriile acumulate de Peru în 1889 au fost anulate de creditori în schimbul dreptului de a gestiona căile ferate ale statului pentru 66 de ani, două milioane de tone de guano şi concesionarea navelor cu aburi de pe lacul Titicaca.
c) Intervenţia externă – este o practică acceptată ca legitimă, în dreptul internaţional, pînă spre începutul secolului al XX-lea. Presupune implicarea statului creditor – prin mijloace militare, politice, diplomatice şi economice – în afacerile interne ale statului dator. În 1863, Franţa – sprijinită de Spania şi Marea Britanie – invadează Mexicul, după ce regimul lui Benito Juarez refuză să plătească împrumuturile luate. În 1882, Marea Britanie invadează Egiptul, ca urmare a default-ului din 1876, şi trece administrarea finanţelor publice sub controlul unui consiliu franco-britanic. Venezuela este supusă unei blocade maritime de către Germania, Italia, Marea Britanie – între 1902-1903 –, iar SUA invadează Republica Dominicană (1905) şi Nicaragua (1911) pe fondul unor probleme similare.
Ceea ce se întîmplă acum în Europa (şi nu numai) nu face altceva decît să respecte o logică impusă în urmă cu 2388 de ani şi să reitereze un alt principiu de bază: ceea ce urcă trebuie să coboare.
Vlad Andrei este masterand, specializarea Analiză şi Soluţionare de Conflict (SNSPA).
