Economia bunurilor inexistente

Un verset al Coranului spune: „O, credincioşilor, nu vă mîncaţi averile unii altora, în deşertăciune“. Acesta este unul dintre multele versete şi hadith-uri interpretate ca interzicînd dobînda, asigurările sau tranzacţiile cu datorii.

Profetul era îngrozit de vînzarea şi cumpărarea lucrurilor inexistente, de cum se nesocotea voinţa lui Dumnezeu prin vînzarea unor lucruri pe care oamenii nu le deţineau sau pe care nu le puteau niciodată pune pe masă. Astfel, dreptul islamic cutumiar interzice o mare parte a constructelor economice pe care societatea noastră le ia de-a gata: spre exemplu, conceptul de „răspundere limitată“ ce le permite unora să eludeze consecinţele faptelor lor sub o mască corporatistă. Bineînţeles, o economie fără dobînzi, asigurări, răspundere limitată sau tranzacţii cu datorii ar însemna cu totul altceva decît economia globală de astăzi. Ar creşte încet, ar fi limitată şi mai săracă. Dar nu asta este ideea: economia propusă de Profet nu era justificată de considerente materiale, ci de considerente morale; era o economie a corectitudinii morale. 

Apetenţa pentru o economie morală nu se regăseşte numai în islam. În lumea postbelică în care am crescut, spaţiul economic era de asemenea circumscris edictelor morale. După Al Doilea Război Mondial, ceva-ul numit „capitalism“ era privit cu mare suspiciune de către elitele europene şi de către majoritatea oamenilor. Capitalismul însemna „lăcomie“, „profit“ şi „exploatare“. Sectorul privat era perceput ca un asalt asupra bunurilor publice, poate chiar asupra moralei publice, iar în Anglia industriilor naţionalizate şi a proiectelor de stat gigantice, găseai cu greu o altă referinţă la profit decît ca ceva demn de dispreţ. În anii ’70, în timp ce studiam să intru în barou, am aflat cu uimire că legea britanică a corporaţiilor încă cerea companiilor să facă profit. Cum fusese posibil ca această lege să nu fi fost schimbată în anii de guvernare laburistă, astfel încît să ceară în schimb ca aceste corporaţii să lucreze pentru binele comun? Sau, dacă ar fi eşuat în acest demers, atunci să fi fost transformate în cooperative şi să aştepte să fie preluate de stat?

A urmat revoluţia doamnei Thatcher. Retrospectiv privind, am trăit o transformare radicală în lumea ideilor şi a politicii de zi cu zi. Sistemul care pînă atunci fusese condamnat drept „capitalism“, era subit lăudat drept „piaţă“. Ni se spunea că economia nu însemna profit şi exploatare, ci libertate. Piaţa nu era doar o necesitate socială, ci un bun moral. Era sistemul în care fiecare interacţiona cu celălalt în mod deschis şi onest, pentru binele tuturor. Oferea libertate cerînd în schimb responsabilitate. Statul nu mai era gardianul binelui public, ci intrusul, profitorul de pe urma tuturor contractelor, hoţul care lua veniturile muncitorilor şi le împărţea clienţilor săi răsfăţaţi. 

După ani de puritanism socialist, noua moralitate era liberatoare. Dar dădea frîu liber atît binelui, cît şi răului, fără a privi vreodată în faţă adevărul lui Mohamed: într-o economie a bunurilor fictive nimeni nu poate fi tras la răspundere. Nu ştiu dacă bulele de investiţii la care am fost martori recent sînt o parte inevitabilă a economiei bunurilor inexistente (unreal estate). Bănuiesc că da şi că încercarea de a le preveni prin reglementări este un exerciţiu inutil de cheltuire a resurselor publice şi a energiei politice. Nimănui nu-i place să vadă oameni devenind impertinent de bogaţi pe seama micilor economii ale altora. 

Dar, de obicei, lucrurile nu intră pe un făgaş mai bun atunci cînd intervine statul. Premisa intervenţiei statale este că pe primul loc sînt plasaţi statul şi clienţii săi. Principalul considerent al clasei politice este să se asigure că cei de care depinde pentru o existenţă facilă – birocraţii şi clienţii – vor avea tot ce le trebuie, şi apoi să se asigure că există un fond de rezervă pentru a cumpăra bunăvoinţa celor nemulţumiţi. Economia bunurilor inexistente merge mai departe.  

Norma europeană, care presupune că cea mai mare parte a economiei este controlată de stat, reprezintă un dat pentru democraţiile moderne, şi încă unul către care acum tind chiar şi SUA. Taxe ridicate pentru toţi cei care muncesc, care îşi asumă riscuri şi ţin economia pe picioare, şi un statut de profitor pentru toţi cei ale căror voturi pot fi cîştigate uşor – aceasta este tendinţa statului democratic. Nimeni nu a pus la îndoială acest adevăr în Portugalia sau în Grecia. În Germania, numai o rămăşiţă a eticii protestante i-a distras pe germani de la realizarea adevărului că nu au dreptul să se plîngă cînd clasa politică din Grecia încearcă să transfere costul împrumuturilor sale (pe care nu le poate plăti) cetăţeanului german plătitor de taxe, care le poate suporta. Pentru că asta înseamnă democraţie socială, iar democraţia socială a fost cel mai exportat produs al Germaniei de după Al Doilea Război Mondial. 

O mulţime de economişti au scris articole informate şi tehnocrate pentru a explica cum a apărut actuala criză a datoriilor şi cum poate fi rezolvată. Teoria refinanţării şi a datoriei suverane a umplut nenumărate volume cu grafice şi statistici aparent inocente. Dar asta nu ar trebui să ne închidă ochii în faţa adevărului revelat de Profet: şi anume că avem o altă cale de a percepe aceste realităţi, aceea a judecăţii morale. Dacă împrumuţi bani, eşti obligat să-i returnezi. Şi ar trebui să-i returnezi cîştigînd suma necesară, şi nu împrumutîndu-te din nou şi din nou şi din nou. Totuşi, atunci cînd vine vorba de stat şi de clienţii săi, aceste adevăruri morale elementare sînt cumva uitate.  Contribuţia pe care a adus-o Keynes economiei prin volumul său – Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor – a fost aceea de a arăta că, în condiţii excepţionale, ne putem trezi într-o situaţie de echilibru malefic – un fel de comă economică – în care am cheltui mai mult dacă am avea joburi, iar companiile ar angaja mai mult dacă noi am cheltui mai mult, dar în care nici una din părţi nu îndrăzneşte să facă prima mişcare. În acest caz, statul ar putea într-adevăr deveni primul care cheltuie, deus ex machina, împrumutîndu-se de la generaţiile viitoare. Cine ştie, poate ne aflăm într-o astfel de situaţie extremă chiar acum. 

Dar dacă ne aflăm în această situaţie este din cauză că adevărurile morale elementare ale datoriei şi obligaţiei economice au fost uitate şi ignorate cu îndărătnicie în ultimii zece ani. Bernard Madoff iniţiase un fond de împrumut prin care lua bani de la o persoană ca să plătească datoria către o alta, apoi de la o a treia pentru a o plăti pe a doua şi aşa mai departe. Drept urmare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. 

Cînd statele fac acelaşi lucru, acţiunile lor sînt descrise drept „responsabile“, „pline de compasiune“, mînate de conceptul de „incluziune socială“ – atît timp cît restul de bani rămas după ce au fost plătite vilele, iahturile, amanţii şi amantele este cheltuit pentru pensii, reducerea vîrstei de pensionare, şomaj; cu alte cuvinte, este cheltuit pentru a reduce productivitatea pînă la punctul în care datoria nu va mai putea fi niciodată plătită. 

Cînd vedem acest comportament la o persoană privată, ne aşteptăm ca pedeapsa să fie falimentul. Eludarea pedepsei printr-un nou împrumut este egală cu încurajarea infracţiunii. Dar atunci cînd bănci sau companii evaluate de stat ca fiind „prea mari pentru a falimenta“ fac acelaşi lucru, ele trebuie „salvate“ – sau naţionalizate. Veşti bune pentru cei care au purtat masca corporatistă, pentru că asta înseamnă că pot continua să transfere altora costurile propriului comportament. Anul trecut, directorul executiv al Chrysler, o altă ficţiune acum susţinută de stat, s-a recompensat cu 8 milioane de dolari pentru munca depusă în lumea viselor. Numai aşa putea demonstra că şi el, la rîndul lui, era „prea mare ca să falimenteze“. Acelaşi principiu se aplică statelor. Se presupune că falimentul statului – declararea datoriei publice ca insolvabilă – e de neconceput, asemeni ideii că industriile moarte din Detroit sau băncile risipitoare ar trebui îngropate. 

Se poate spune că este o neconcordanţă între înţelepciunea economică şi cea morală. Dar nu sînt convins de acest lucru. Cred că simţul etic s-a născut în oameni tocmai pentru că, de-a lungul timpului, s-a dovedit a fi în avantajul lor. Este simţul care frînează comportamentul necumpătat, care întoarce costul greşelilor celui ce a greşit şi care anulează înşelătoria. Pedeapsa doare iar statele care acţionează greşit încearcă în mod natural să evite pedepsele. Şi ţinînd cont de faptul că ne pot transmite atît de uşor povara, alegem să închidem ochii în faţa acţiunilor lor. Dar nu pot să nu mă gîndesc că rezultatul este cel mult un avantaj economic de scurtă durată, însă costurile vor creşte pe termen lung. Pentru că sîntem martorii de-moralizării economiei, atît în Europa, cît şi în America.

Datoriile nu mai înseamnă obligaţii care trebuie respectate, ci bunuri care pot fi tranzacţionate. Iar costurile sînt puse în contul generaţiilor viitoare, al copiilor noştri, cărora le datorăm protecţie şi care ne vor urî pe bună dreptate pentru că am furat ceea ce li se cuvenea.  

traducere şi adaptare de Măriuca BADEA
Articol publicat de openDemocracy  şi republicat cu acordul editorilor  
© Roger Scruton / openDemocracy /  © Eurozine

Roger Scruton este scriitor şi filozof britanic. În 2010 a publicat cartea The Uses of Pessimism: And the Danger of False Hope (Oxford University Press).