Economia bunurilor inexistente

Roger SCRUTON
Publicat în Dilema Veche nr. 403 din 3-9 noiembrie 2011
Economia bunurilor inexistente jpeg

Un verset al Coranului spune: „O, credincioşilor, nu vă mîncaţi averile unii altora, în deşertăciune“. Acesta este unul dintre multele versete şi hadith-uri interpretate ca interzicînd dobînda, asigurările sau tranzacţiile cu datorii.

Profetul era îngrozit de vînzarea şi cumpărarea lucrurilor inexistente, de cum se nesocotea voinţa lui Dumnezeu prin vînzarea unor lucruri pe care oamenii nu le deţineau sau pe care nu le puteau niciodată pune pe masă. Astfel, dreptul islamic cutumiar interzice o mare parte a constructelor economice pe care societatea noastră le ia de-a gata: spre exemplu, conceptul de „răspundere limitată“ ce le permite unora să eludeze consecinţele faptelor lor sub o mască corporatistă. Bineînţeles, o economie fără dobînzi, asigurări, răspundere limitată sau tranzacţii cu datorii ar însemna cu totul altceva decît economia globală de astăzi. Ar creşte încet, ar fi limitată şi mai săracă. Dar nu asta este ideea: economia propusă de Profet nu era justificată de considerente materiale, ci de considerente morale; era o economie a corectitudinii morale. 

Apetenţa pentru o economie morală nu se regăseşte numai în islam. În lumea postbelică în care am crescut, spaţiul economic era de asemenea circumscris edictelor morale. După Al Doilea Război Mondial, ceva-ul numit „capitalism“ era privit cu mare suspiciune de către elitele europene şi de către majoritatea oamenilor. Capitalismul însemna „lăcomie“, „profit“ şi „exploatare“. Sectorul privat era perceput ca un asalt asupra bunurilor publice, poate chiar asupra moralei publice, iar în Anglia industriilor naţionalizate şi a proiectelor de stat gigantice, găseai cu greu o altă referinţă la profit decît ca ceva demn de dispreţ. În anii ’70, în timp ce studiam să intru în barou, am aflat cu uimire că legea britanică a corporaţiilor încă cerea companiilor să facă profit. Cum fusese posibil ca această lege să nu fi fost schimbată în anii de guvernare laburistă, astfel încît să ceară în schimb ca aceste corporaţii să lucreze pentru binele comun? Sau, dacă ar fi eşuat în acest demers, atunci să fi fost transformate în cooperative şi să aştepte să fie preluate de stat?

A urmat revoluţia doamnei Thatcher. Retrospectiv privind, am trăit o transformare radicală în lumea ideilor şi a politicii de zi cu zi. Sistemul care pînă atunci fusese condamnat drept „capitalism“, era subit lăudat drept „piaţă“. Ni se spunea că economia nu însemna profit şi exploatare, ci libertate. Piaţa nu era doar o necesitate socială, ci un bun moral. Era sistemul în care fiecare interacţiona cu celălalt în mod deschis şi onest, pentru binele tuturor. Oferea libertate cerînd în schimb responsabilitate. Statul nu mai era gardianul binelui public, ci intrusul, profitorul de pe urma tuturor contractelor, hoţul care lua veniturile muncitorilor şi le împărţea clienţilor săi răsfăţaţi. 

După ani de puritanism socialist, noua moralitate era liberatoare. Dar dădea frîu liber atît binelui, cît şi răului, fără a privi vreodată în faţă adevărul lui Mohamed: într-o economie a bunurilor fictive nimeni nu poate fi tras la răspundere. Nu ştiu dacă bulele de investiţii la care am fost martori recent sînt o parte inevitabilă a economiei bunurilor inexistente (unreal estate). Bănuiesc că da şi că încercarea de a le preveni prin reglementări este un exerciţiu inutil de cheltuire a resurselor publice şi a energiei politice. Nimănui nu-i place să vadă oameni devenind impertinent de bogaţi pe seama micilor economii ale altora. 

Dar, de obicei, lucrurile nu intră pe un făgaş mai bun atunci cînd intervine statul. Premisa intervenţiei statale este că pe primul loc sînt plasaţi statul şi clienţii săi. Principalul considerent al clasei politice este să se asigure că cei de care depinde pentru o existenţă facilă – birocraţii şi clienţii – vor avea tot ce le trebuie, şi apoi să se asigure că există un fond de rezervă pentru a cumpăra bunăvoinţa celor nemulţumiţi. Economia bunurilor inexistente merge mai departe.  

Norma europeană, care presupune că cea mai mare parte a economiei este controlată de stat, reprezintă un dat pentru democraţiile moderne, şi încă unul către care acum tind chiar şi SUA. Taxe ridicate pentru toţi cei care muncesc, care îşi asumă riscuri şi ţin economia pe picioare, şi un statut de profitor pentru toţi cei ale căror voturi pot fi cîştigate uşor – aceasta este tendinţa statului democratic. Nimeni nu a pus la îndoială acest adevăr în Portugalia sau în Grecia. În Germania, numai o rămăşiţă a eticii protestante i-a distras pe germani de la realizarea adevărului că nu au dreptul să se plîngă cînd clasa politică din Grecia încearcă să transfere costul împrumuturilor sale (pe care nu le poate plăti) cetăţeanului german plătitor de taxe, care le poate suporta. Pentru că asta înseamnă democraţie socială, iar democraţia socială a fost cel mai exportat produs al Germaniei de după Al Doilea Război Mondial. 

O mulţime de economişti au scris articole informate şi tehnocrate pentru a explica cum a apărut actuala criză a datoriilor şi cum poate fi rezolvată. Teoria refinanţării şi a datoriei suverane a umplut nenumărate volume cu grafice şi statistici aparent inocente. Dar asta nu ar trebui să ne închidă ochii în faţa adevărului revelat de Profet: şi anume că avem o altă cale de a percepe aceste realităţi, aceea a judecăţii morale. Dacă împrumuţi bani, eşti obligat să-i returnezi. Şi ar trebui să-i returnezi cîştigînd suma necesară, şi nu împrumutîndu-te din nou şi din nou şi din nou. Totuşi, atunci cînd vine vorba de stat şi de clienţii săi, aceste adevăruri morale elementare sînt cumva uitate.  Contribuţia pe care a adus-o Keynes economiei prin volumul său – Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor – a fost aceea de a arăta că, în condiţii excepţionale, ne putem trezi într-o situaţie de echilibru malefic – un fel de comă economică – în care am cheltui mai mult dacă am avea joburi, iar companiile ar angaja mai mult dacă noi am cheltui mai mult, dar în care nici una din părţi nu îndrăzneşte să facă prima mişcare. În acest caz, statul ar putea într-adevăr deveni primul care cheltuie, deus ex machina, împrumutîndu-se de la generaţiile viitoare. Cine ştie, poate ne aflăm într-o astfel de situaţie extremă chiar acum. 

Dar dacă ne aflăm în această situaţie este din cauză că adevărurile morale elementare ale datoriei şi obligaţiei economice au fost uitate şi ignorate cu îndărătnicie în ultimii zece ani. Bernard Madoff iniţiase un fond de împrumut prin care lua bani de la o persoană ca să plătească datoria către o alta, apoi de la o a treia pentru a o plăti pe a doua şi aşa mai departe. Drept urmare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. 

Cînd statele fac acelaşi lucru, acţiunile lor sînt descrise drept „responsabile“, „pline de compasiune“, mînate de conceptul de „incluziune socială“ – atît timp cît restul de bani rămas după ce au fost plătite vilele, iahturile, amanţii şi amantele este cheltuit pentru pensii, reducerea vîrstei de pensionare, şomaj; cu alte cuvinte, este cheltuit pentru a reduce productivitatea pînă la punctul în care datoria nu va mai putea fi niciodată plătită. 

Cînd vedem acest comportament la o persoană privată, ne aşteptăm ca pedeapsa să fie falimentul. Eludarea pedepsei printr-un nou împrumut este egală cu încurajarea infracţiunii. Dar atunci cînd bănci sau companii evaluate de stat ca fiind „prea mari pentru a falimenta“ fac acelaşi lucru, ele trebuie „salvate“ – sau naţionalizate. Veşti bune pentru cei care au purtat masca corporatistă, pentru că asta înseamnă că pot continua să transfere altora costurile propriului comportament. Anul trecut, directorul executiv al Chrysler, o altă ficţiune acum susţinută de stat, s-a recompensat cu 8 milioane de dolari pentru munca depusă în lumea viselor. Numai aşa putea demonstra că şi el, la rîndul lui, era „prea mare ca să falimenteze“. Acelaşi principiu se aplică statelor. Se presupune că falimentul statului – declararea datoriei publice ca insolvabilă – e de neconceput, asemeni ideii că industriile moarte din Detroit sau băncile risipitoare ar trebui îngropate. 

Se poate spune că este o neconcordanţă între înţelepciunea economică şi cea morală. Dar nu sînt convins de acest lucru. Cred că simţul etic s-a născut în oameni tocmai pentru că, de-a lungul timpului, s-a dovedit a fi în avantajul lor. Este simţul care frînează comportamentul necumpătat, care întoarce costul greşelilor celui ce a greşit şi care anulează înşelătoria. Pedeapsa doare iar statele care acţionează greşit încearcă în mod natural să evite pedepsele. Şi ţinînd cont de faptul că ne pot transmite atît de uşor povara, alegem să închidem ochii în faţa acţiunilor lor. Dar nu pot să nu mă gîndesc că rezultatul este cel mult un avantaj economic de scurtă durată, însă costurile vor creşte pe termen lung. Pentru că sîntem martorii de-moralizării economiei, atît în Europa, cît şi în America.

Datoriile nu mai înseamnă obligaţii care trebuie respectate, ci bunuri care pot fi tranzacţionate. Iar costurile sînt puse în contul generaţiilor viitoare, al copiilor noştri, cărora le datorăm protecţie şi care ne vor urî pe bună dreptate pentru că am furat ceea ce li se cuvenea.  

traducere şi adaptare de Măriuca BADEA
Articol publicat de openDemocracy  şi republicat cu acordul editorilor  
© Roger Scruton / openDemocracy /  © Eurozine

Roger Scruton este scriitor şi filozof britanic. În 2010 a publicat cartea The Uses of Pessimism: And the Danger of False Hope (Oxford University Press).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Paradisul care atrage turiști români cu prețuri neschimbate de 10 ani. „Numai la noi se practică japca”
Românii aleg demulte ori să-și petreacă vacanțele în străinătate, în special vara, spre disperarea hotelierilor care se plâng de lipsa clienților. Însă, în foarte multe cazuri, turistul român face această alegere pentru că, nu e un secret, un sejur în străinătate e mai ieftin decât în propria țară
image
Radonul, ucigașul invizibil din Ardeal. Medic: „Se atașează de aerosol și rămâne la nivelul de 1-1,5 m înălțime, exact unde respiră copiii”
A crescut numărul cazurilor de cancer pulmonar la nefumători, iar un motiv este iradierea cu radon, un gaz radioactiv incolor și inodor foarte periculos pentru sănătate dacă se acumulează în clădiri.
image
Căutătorii de artefacte milenare. Fabuloasele noi descoperiri ale detectoriştilor, arheologii amatori plini de surprize
Înarmaţi cu detectoare de metal, colindând locuri numai de ei ştiute din ţinutul Neamţului, arheologii amatori au reuşit, graţie hazardului şi perseverenţei, să aducă la lumină vestigii din vremuri trecute

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.