Vise europene de cultură
În comuna gălăţeană Costache Negri, ideea reînfiinţării Căminului cultural a pornit iniţial în urma unui imbold francez, ca mai apoi să devină o dorinţă românească.
Imediat după Revoluţie, comuna s-a înfrăţit cu localitatea La Roche sur Yon, din Franţa. Au urmat vizitele de curtoazie, iar francezii, de la prima lor venire, au şi avut cîteva „cerinţe“ pentru ca această înfrăţire să meargă bine. Pentru că la sosirea lor aici au fost nevoiţi, după spusele localnicilor, să se spele „la lighean“, au insistat, în primul rînd, să fie rezolvată problema alimentării cu apă. Apoi au pledat pentru înfiinţarea unui dispensar. La urmă a venit şi ideea Căminulului cultural. Pentru că, deşi aici existase pe vremuri unul, nemaifiind întreţinut, clădirea stînd să cadă, a fost lăsat în plata Domnului şi la mila oamenilor.
Mai apoi, vizitînd, la rîndul lor, localitatea franceză, românii au fost duşi, printre altele, la „Casa de cartier“ – varianta franceză a Căminului cultural de la noi, un soi de sală multifuncţională, în care se puteau desfăşura (şi chiar se desfăşurau) de la proiecţii de filme la spectacole de muzică, teatru sau lecturi publice – iar inima le-a rămas acolo. S-au gîndit ce frumos ar fi să aibă şi ei în sat aşa ceva. Iar francezii n-au pregetat, i-au ajutat în toate felurile, în special financiar, punînd de la ei jumătate din suma necesară construcţiei şi dotării unui Cămin similar celui pe care îl aveau la ei acasă. Pentru ce şi l-au dorit românii şi care e, pe scurt, ideea de Cămin cultural la sat?
Dacă existau cîteva şi pe vremea regalităţii, acestea adăposteau biblioteci. Simplu şi la obiect. În timpul regimului comunist însă, Căminele culturale (al căror număr a explodat) erau destinate, oficial, atît descoperirii şi susţinerii tinerelor talente din oraşele de provincie, sate şi comune, cît şi pentru lansarea artiştilor necunoscuţi la Festivalul „Cîntarea României“, fazele preliminare avînd loc chiar în aceste instituţii locale. Erau folosite de asemenea şi ca un loc de întîlnire pentru activişti sau serbări şcolare, şi erau, pe scurt, punctele de socializare disciplinată şi controlată a comunităţii.
După Revoluţie, cînd activităţile comuniste au încetat, cînd nu se mai primeau fonduri nici pentru susţinerea unui personal care să aibă grijă de ele, nici pentru activităţi care să le susţină financiar, majoritatea au fost părăsite, clădirile fiind abandonate, rămînînd doar fantome ale trecutului.
Astăzi, trecînd prin satele româneşti, noţiunea de „Cămin cultural“ mai păstrează o pală melancolie în sepia, şi – deşi mulţi locuitori şi-ar dori reînfiinţarea lor, nemaifăcînd legătura cu fostele lor funcţii de partid, motivînd pe bună dreptate lipsa unui spaţiu de socializare culturală, mai ales pentru tineri – destul de puţine se pot lăuda că au în sînul comunităţii Cămine culturale în care cultura reală, şi nu imitaţii naive, să primeze. Există şi dintre cele care par a funcţiona. De altfel, foarte multe proiecte europene au fost cîştigate de comunităţile rurale, tocmai pentru reînfiinţarea sau restaurarea acestor Cămine. Dar cum au fost ele valorificate – este altă poveste.
Unele au fost construite de la zero. S-au făcut proiecte, s-au cîştigat finanţări, iar clădirile au fost ridicate după ultimele standarde europene. S-a adus aparatură de ultimă generaţie – boxe, difuzoare şi staţii de sunet –, s-au pus termopane şi au fost, pe scurt, dotate cu toate cele trebuincioase pentru proiecţii de filme sau spectacole de muzică sau teatru. Dar, deşi multe au parte de susţinere financiară pentru personal şi pentru întreţinere, de multe ori stau tot goale sau ajung destinaţiile evenimentelor vieţii comunităţii. Sînt închiriate, adică, pentru nunţi, botezuri şi parastase. Altele au devenit discoteci de weekend.
La mijloc nu este doar dezinteres, ci o problemă majoră de management cultural. Şi cînd majoritatea satelor din România au probleme de infrastructură, foarte puţini oficiali mai ajung să se gîndească la montarea unor spectacole culturale cu patalama. Deşi visele lor europene continuă să existe.
Foto: L. Muntean
