Oraşul neterminat

Irina DUMITRIU
Publicat în Dilema Veche nr. 404 din 10-16 noiembrie 2011
Oraşul neterminat jpeg

Berlinul are două anotimpuri – o primăvară zglobie şi rece, în care oamenii îşi dau jos paltoanele mult mai devreme decît ar fi cazul, şi o toamnă plină de lumină, generoasă, ploioasă, care dezvăluie toate straturile ascunse ale oraşului. Vara şi iarna, anotimpuri statice în care totul se opreşte sub apăsarea căldurii sau a gerului, sînt ale străinilor ce clicăie în neştire aparatele de fotografiat. Oraşul real se simte cel mai bine în momentele alerte ale anotimpurilor de trecere. Cu cît e mai friguroasă şi mai ploioasă vara, cu atît va fi mai frumoasă toamna ce urmează. După o iarnă blîndă vine o primăvară dură, parcă special pentru a nu te lăsa să lîncezeşti, pentru a-ţi aduce aminte că aici totul se schimbă. Repede.

Am ajuns prima dată la Berlin într-un noiembrie mohorît. Veneam cu trenul de la Bucureşti, am intrat în fosta RDG cînd se făcuse deja seară. Era întuneric, gările nici nu se vedeau, păreau luminate de felinare cu gaz care de-abia pîlpîie. Stăteam cu nasul lipit de geam. Aşteptam. Aşteptam Oraşul, luminile, forfota, dar n-au apărut. Treceam în continuare printr-o lume cufundată în beznă şi tot ce vedeam erau umbre – o turlă de biserică, un bloc înalt, copaci, linii de tren şerpuind pe deasupra străzilor, toate învăluite într-un fel de aură, că lumină nu se putea numi. Am coborît la Friedrichstrasse pe un pod şi atunci, în sfîrşit, l-am văzut – oameni, lumină, rîsete, turnul, Berliner Ensemble, rîul, muzeele, trenurile trecîndu-mi pe deasupra capului, clocot.

A doua zi a nins, prima ninsoare a anului. De la etajul opt al unei clădiri din mijlocul oraşului mă uitam pe geam şi ascultam poveştile care curgeau din jur – uite, acolo e Alexanderplatz, acolo e Insula Muzeelor. Domul. Dacă te uiţi în partea cealaltă se vede Potsdamer Platz, să te duci neapărat. În faţa mea o clădire urîtă, roşiatică. Ce e acolo? Ah, ăla e Palatul Republicii, sediul parlamentului RDG. Îl demolează. De ce? Aici ochii gazdelor mele s-au golit. A ridicat din umeri – cum de ce? A rămas aşa – n-am mai vorbit despre Palast der Republik. Nu vrei să vezi Potsdamer Platz?

M-am plimbat apoi prin oraş, pe jos, cît m-au ţinut picioarele. Am văzut Potsdamer Platz, Gedächtniskirche (biserica bombardată şi păstrată în ruină, drept amintire), Unter den Linden, Reichstag-ul, fragmentele de zid expuse în faţa magazinelor de suveniruri. Istoria, adică. Mai tîrziu m-am mutat aici şi am văzut şi fostele fabrici, ajunse acum Centre culturale sau cluburi celebre, şi „soldaţii“ lîngă care poţi să te pozezi la Checkpoint Charlie, am început să cunosc oraşul, să-i aflu povestea dincolo de zidul care l-a tăiat în două timp de zeci de ani. Aş fi vrut să văd Potsdamer Platz înainte de zgîrie-norii lucioşi, pe vremea cînd era încă o cicatrice imensă, pe vremea cînd o căuta bătrînul din Cerul deasupra Berlinului al lui Wenders. Cicatricea a fost acoperită cu o grabă uluitoare, Palatul Republicii – dărîmat. În locul lui a rămas un parc verde care va fi şi el acoperit de castelul pe care vor să-l reconstruiască repede, cît mai repede. De ce atîta grabă?

Cîndva aici erau două oraşe. Unul – o insulă cu reguli proprii, înconjurată de o ţară ostilă şi rece. Celălalt – capitala ţării care înconjura insula. Unul avea ruine, clădiri ciuruite de gloanţe, copaci crescînd în case, era întunecat şi fără trecut. Mai bine zis cu un trecut oribil, asumat şi apoi ascuns într-un colţ al minţii. Mustea de viaţă, viaţa intensă a celui care nu ştie dacă ziua de mîine va mai veni. Deasupra lui – melancolie şi un cer gri, în jurul lui – un zid de beton. Celălalt oraş avea bulevarde largi, blocuri, oameni gri, un trecut pe care-l înfiera cu orice ocazie şi un prezent îngheţat. Deasupra lui plutea frica, zidul era păzit de soldaţi înarmaţi. Într-un noiembrie la fel de mohorît ca cel în care am ajuns eu aici, pentru prima oară, cele două oraşe au redevenit unul singur.

Repede s-au pus pe reconstruit. Mai întîi au dărîmat ziduri, clădiri din trecut, ruine. Apoi au devenit un imens şantier. În spaţiile golite – fabrici, foste magazine, clădiri guvernamentale – s-au instalat noii locatari, cei care au găsit aici libertatea pe care şi-o doreau, energia, locul gol pe care puteau construi. Ei au păstrat totul aşa cum era, au folosit ce le dădea oraşul, au continuat să trăiască de parcă ziua de mîine n-ar mai veni sau n-ar mai conta. Asta a durat vreo zece ani, cam cît priveliştea dominantă a fost cea a macaralelor iar coloana sonoră – bătăi de ciocane, pickhammere, fierăstraie, bormaşini şi sunetul cimentului încă moale. Oraşul reîntregit a devenit capitală şi şi-a redescoperit orgoliul. A vrut cea mai mare gară din Europa, dar a păstrat şi zidul rămas dintr-o fosta gară de dinainte de ruptură. A vrut cel mai mare aeroport din Europa, dar l-a păstrat şi pe cel din mijlocul oraşului, cel mic şi încărcat de istorie. A vrut să acopere repede toate urmele şi asta a făcut. Şi, între timp, a devenit celebru.

Cine vine acum la Berlin pleacă încîntat de aparenta îmbrăţişare a vechiului. Barurile au pereţii scorojiţi şi mobile venite direct din sufrageriile caselor din Germania Democrată. În fosta fabrică de peste drum sînt galerii de artă şi săli de concerte. Dincolo, în fabrica cealaltă, ale cărei furnale se ridică ameninţător pe cerul întunecat, e un club. Înaintea lui a fost altul, dar, cum spuneam, aici lucrurile trec repede. Locul pe unde a fost zidul e marcat cu piatră cubică, o uriaşă cicatrice care străbate oraşul. Cîteva ruine au fost păstrate, conservate, expuse lumii printre clădiri renovate sau de-a dreptul noi, sclipitoare. Vechile clădiri nu mai sînt negre, faţadele nu mai au găuri, trotuarele sînt perfecte, oraşul e nou, primenit. Din loc în loc cîte-o plăcuţă, cîte-un monument. Trebuie să mergi în est, departe, sau pe lîngă liniile de tren, ca să mai găseşti cîte-o clădire de-adevăratelea în ruină. Casele ocupate în anii ’90, transformate în spaţii ale artei, ale libertăţii, sînt acum aproape toate refăcute. Cerul e albastru, cu nori grăbiţi şi brazde albe de la puzderia de avioane. Trecutul s-a păstrat, dar nu în întregime – o parte din el a ajuns la muzeu, cealaltă are un strat gros de fard pe deasupra. Locurile vintage apar peste noapte, uneori dispar la fel de repede. Nu e timp, nu e loc prea mult pentru trecut. Cumpărăm veioze şi fotolii din tîrgul de vechituri, scorojim pereţii, dar nu vrem să ştim ce-a fost în camera asta anul trecut.

Nu e nimic nou în asta. Aici nimic nu durează, nimic nu prinde rădăcini. Nici chiar copacii care năpădesc casele distruse. Vor fi smulşi, casele vor fi reconstruite, se vor dărîma iar şi alţi copaci vor creşte peste ruine. Iar Oraşul – cu toate straturile lui, cu străzile lui largi şi spaţiile în continuă permutare – va trăi mereu pentru azi, uitînd de ieri şi nedorind să se gîndească la mîine. Şi în tot acest timp îşi va folosi trecutul recent ca pe o haină nouă, pînă va învăţa că nu mai are de ce să-i fie frică. Între timp, a venit iarăşi toamna.

Irina Dumitriu este fizician şi locuieşte la Berlin din 2005.

Foto: M. Grecea

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cum arată Rotunda, locul unde a fost bătaie pe „casele de 250 de euro". Prețul cu care se vând acum imobilele FOTO
Zeci de proprietari ai caselor din satul Rotunda, comuna băcăuană Gura Văii, își reabilitează și modernizează imobilele. Mai mult de jumătate din cele 205 case construite de autorități în 2005, după inundații devastatoare, și abandonate ulterior au fost cumpărate la licitație acum doi ani
image
Unde trăiesc cel mai puțin „dotaţi“ bărbaţi din lume. Locul ocupat de români în topul mondial
Cercetătorii au întocmit o hartă interactivă a statelor unde trăiesc cei mai slab dotați bărbați.
image
Tipul de brânză pe care este bine să-l mănânci înainte de culcare: adormi în timp record
Mâncatul câtorva felii de brânză înainte de culcare vă poate ajuta să adormiți rapid.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.