Oraşul neterminat

Irina DUMITRIU
Publicat în Dilema Veche nr. 404 din 10-16 noiembrie 2011
Oraşul neterminat jpeg

Berlinul are două anotimpuri – o primăvară zglobie şi rece, în care oamenii îşi dau jos paltoanele mult mai devreme decît ar fi cazul, şi o toamnă plină de lumină, generoasă, ploioasă, care dezvăluie toate straturile ascunse ale oraşului. Vara şi iarna, anotimpuri statice în care totul se opreşte sub apăsarea căldurii sau a gerului, sînt ale străinilor ce clicăie în neştire aparatele de fotografiat. Oraşul real se simte cel mai bine în momentele alerte ale anotimpurilor de trecere. Cu cît e mai friguroasă şi mai ploioasă vara, cu atît va fi mai frumoasă toamna ce urmează. După o iarnă blîndă vine o primăvară dură, parcă special pentru a nu te lăsa să lîncezeşti, pentru a-ţi aduce aminte că aici totul se schimbă. Repede.

Am ajuns prima dată la Berlin într-un noiembrie mohorît. Veneam cu trenul de la Bucureşti, am intrat în fosta RDG cînd se făcuse deja seară. Era întuneric, gările nici nu se vedeau, păreau luminate de felinare cu gaz care de-abia pîlpîie. Stăteam cu nasul lipit de geam. Aşteptam. Aşteptam Oraşul, luminile, forfota, dar n-au apărut. Treceam în continuare printr-o lume cufundată în beznă şi tot ce vedeam erau umbre – o turlă de biserică, un bloc înalt, copaci, linii de tren şerpuind pe deasupra străzilor, toate învăluite într-un fel de aură, că lumină nu se putea numi. Am coborît la Friedrichstrasse pe un pod şi atunci, în sfîrşit, l-am văzut – oameni, lumină, rîsete, turnul, Berliner Ensemble, rîul, muzeele, trenurile trecîndu-mi pe deasupra capului, clocot.

A doua zi a nins, prima ninsoare a anului. De la etajul opt al unei clădiri din mijlocul oraşului mă uitam pe geam şi ascultam poveştile care curgeau din jur – uite, acolo e Alexanderplatz, acolo e Insula Muzeelor. Domul. Dacă te uiţi în partea cealaltă se vede Potsdamer Platz, să te duci neapărat. În faţa mea o clădire urîtă, roşiatică. Ce e acolo? Ah, ăla e Palatul Republicii, sediul parlamentului RDG. Îl demolează. De ce? Aici ochii gazdelor mele s-au golit. A ridicat din umeri – cum de ce? A rămas aşa – n-am mai vorbit despre Palast der Republik. Nu vrei să vezi Potsdamer Platz?

M-am plimbat apoi prin oraş, pe jos, cît m-au ţinut picioarele. Am văzut Potsdamer Platz, Gedächtniskirche (biserica bombardată şi păstrată în ruină, drept amintire), Unter den Linden, Reichstag-ul, fragmentele de zid expuse în faţa magazinelor de suveniruri. Istoria, adică. Mai tîrziu m-am mutat aici şi am văzut şi fostele fabrici, ajunse acum Centre culturale sau cluburi celebre, şi „soldaţii“ lîngă care poţi să te pozezi la Checkpoint Charlie, am început să cunosc oraşul, să-i aflu povestea dincolo de zidul care l-a tăiat în două timp de zeci de ani. Aş fi vrut să văd Potsdamer Platz înainte de zgîrie-norii lucioşi, pe vremea cînd era încă o cicatrice imensă, pe vremea cînd o căuta bătrînul din Cerul deasupra Berlinului al lui Wenders. Cicatricea a fost acoperită cu o grabă uluitoare, Palatul Republicii – dărîmat. În locul lui a rămas un parc verde care va fi şi el acoperit de castelul pe care vor să-l reconstruiască repede, cît mai repede. De ce atîta grabă?

Cîndva aici erau două oraşe. Unul – o insulă cu reguli proprii, înconjurată de o ţară ostilă şi rece. Celălalt – capitala ţării care înconjura insula. Unul avea ruine, clădiri ciuruite de gloanţe, copaci crescînd în case, era întunecat şi fără trecut. Mai bine zis cu un trecut oribil, asumat şi apoi ascuns într-un colţ al minţii. Mustea de viaţă, viaţa intensă a celui care nu ştie dacă ziua de mîine va mai veni. Deasupra lui – melancolie şi un cer gri, în jurul lui – un zid de beton. Celălalt oraş avea bulevarde largi, blocuri, oameni gri, un trecut pe care-l înfiera cu orice ocazie şi un prezent îngheţat. Deasupra lui plutea frica, zidul era păzit de soldaţi înarmaţi. Într-un noiembrie la fel de mohorît ca cel în care am ajuns eu aici, pentru prima oară, cele două oraşe au redevenit unul singur.

Repede s-au pus pe reconstruit. Mai întîi au dărîmat ziduri, clădiri din trecut, ruine. Apoi au devenit un imens şantier. În spaţiile golite – fabrici, foste magazine, clădiri guvernamentale – s-au instalat noii locatari, cei care au găsit aici libertatea pe care şi-o doreau, energia, locul gol pe care puteau construi. Ei au păstrat totul aşa cum era, au folosit ce le dădea oraşul, au continuat să trăiască de parcă ziua de mîine n-ar mai veni sau n-ar mai conta. Asta a durat vreo zece ani, cam cît priveliştea dominantă a fost cea a macaralelor iar coloana sonoră – bătăi de ciocane, pickhammere, fierăstraie, bormaşini şi sunetul cimentului încă moale. Oraşul reîntregit a devenit capitală şi şi-a redescoperit orgoliul. A vrut cea mai mare gară din Europa, dar a păstrat şi zidul rămas dintr-o fosta gară de dinainte de ruptură. A vrut cel mai mare aeroport din Europa, dar l-a păstrat şi pe cel din mijlocul oraşului, cel mic şi încărcat de istorie. A vrut să acopere repede toate urmele şi asta a făcut. Şi, între timp, a devenit celebru.

Cine vine acum la Berlin pleacă încîntat de aparenta îmbrăţişare a vechiului. Barurile au pereţii scorojiţi şi mobile venite direct din sufrageriile caselor din Germania Democrată. În fosta fabrică de peste drum sînt galerii de artă şi săli de concerte. Dincolo, în fabrica cealaltă, ale cărei furnale se ridică ameninţător pe cerul întunecat, e un club. Înaintea lui a fost altul, dar, cum spuneam, aici lucrurile trec repede. Locul pe unde a fost zidul e marcat cu piatră cubică, o uriaşă cicatrice care străbate oraşul. Cîteva ruine au fost păstrate, conservate, expuse lumii printre clădiri renovate sau de-a dreptul noi, sclipitoare. Vechile clădiri nu mai sînt negre, faţadele nu mai au găuri, trotuarele sînt perfecte, oraşul e nou, primenit. Din loc în loc cîte-o plăcuţă, cîte-un monument. Trebuie să mergi în est, departe, sau pe lîngă liniile de tren, ca să mai găseşti cîte-o clădire de-adevăratelea în ruină. Casele ocupate în anii ’90, transformate în spaţii ale artei, ale libertăţii, sînt acum aproape toate refăcute. Cerul e albastru, cu nori grăbiţi şi brazde albe de la puzderia de avioane. Trecutul s-a păstrat, dar nu în întregime – o parte din el a ajuns la muzeu, cealaltă are un strat gros de fard pe deasupra. Locurile vintage apar peste noapte, uneori dispar la fel de repede. Nu e timp, nu e loc prea mult pentru trecut. Cumpărăm veioze şi fotolii din tîrgul de vechituri, scorojim pereţii, dar nu vrem să ştim ce-a fost în camera asta anul trecut.

Nu e nimic nou în asta. Aici nimic nu durează, nimic nu prinde rădăcini. Nici chiar copacii care năpădesc casele distruse. Vor fi smulşi, casele vor fi reconstruite, se vor dărîma iar şi alţi copaci vor creşte peste ruine. Iar Oraşul – cu toate straturile lui, cu străzile lui largi şi spaţiile în continuă permutare – va trăi mereu pentru azi, uitînd de ieri şi nedorind să se gîndească la mîine. Şi în tot acest timp îşi va folosi trecutul recent ca pe o haină nouă, pînă va învăţa că nu mai are de ce să-i fie frică. Între timp, a venit iarăşi toamna.

Irina Dumitriu este fizician şi locuieşte la Berlin din 2005.

Foto: M. Grecea

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.

Adevarul.ro

image
Alina Pușcaș, internată în spital cu o afecțiune rară. „ Nu am știut că există așa ceva“ | adevarul.ro
Prezentatoarea emisiunii „Te cunosc de undeva“ are probleme de sănătate și se află în spital de câteva zile.
image
21 de ani de închisoare pentru unul dintre răpitorii câinilor cântăreţei Lady Gaga | adevarul.ro
Unul dintre cei trei indivizi acuzaţi că au împușcat un angajat al cântăreţei americane Lady Gaga pentru a răpi câinii vedetei a fost condamnat luni, la Los Angeles. Pedeapsa primită de individ este de 21 de ani de închisoare, relatează AFP

HIstoria.ro

image
Katiușa, „orga lui Stalin“: O revoluție în materie de artilerie autopropulsată
Adevărata revoluție în materie de artilerie autopropulsată a venit de la ruși: teribilele lansatoare multiple de rachete Katiușa.
image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.