Care realitate?
„Noi facem realitatea!“ scria, triumfător, după scindarea Realităţii TV din seara de 23 octombrie, sub noua siglă a noii RTV, cea care emite din vechiul sediu al Realităţii, cu vechea echipă, dar cu noul patron Sebastian Ghiţă. Simplă frustrare legată de foştii colegi, rămaşi sub sigla veche, dar în sediul nou?
Nu tocmai. Sau nu numai. Sloganul inventat pe genunchi – pe care autorii au neglijat să-l scrie cu majuscule, jocul de cuvinte ar fi fost perfect… – face parte dintr-o succesiune de mantre superstiţioase, cam cum sînt strigătele de luptă din arena politică. De talismane verbale, descîntece confundate de proprietarul afacerii cu sloganele bine alese şi eficiente. Ceva ce poate fi analizat. Ca să ne ducă, desigur, la ideea de realitate.
Să începem cu incantaţiile succesive. Înainte de asta, la Realitatea TV existase Fabrica. Un spaţiu de trăncăneală de după-amiază, în care diferiţi politicieni îşi dădeau cu presupusul. Ceva ce fusese numit intern „fabrică de ştiri“, asortat cu „content factory“, motto-ul care se mai vede pe site-ul NewsIn, agenţia de ştiri. Un motto mai de bun-simţ, aparent, dar la fel de aberant în esenţă, deoarece „content-ul“ produs de NewsIn constă – sau consta? – tot în ştiri. Dar şi cu „hala“ sau „uzina“ în care se aflau angajaţii televiziunii şi din care se vedeau la televizor diferite zone, ca fundal pentru moderatori şi invitaţii lor.
Ca fapt anecdotic, înaintea tuturor acestora, fără legătură directă cu Realitatea TV, a fost o companie de producţie TV, Media Factory – „fabrica de media“. Care a făcut, printre altele, lucruri ca Reporter Incognito de pe Prima TV sau Animat Planet de pe Antena 1. Să te prezinţi în chip de fabrică de formate articulate şi amuzament e o idee foarte bună. Însă epigonismul descris mai sus e cu atît mai pernicios.
Dar, în fine, astfel de lucruri îi privesc numai pe angajaţii şi patronii celor două Realităţi. Care, pînă una-alta, şi-au atins obiectivele de a popula ecranele cu politicieni inepţi şi de a goni un anumit tip de telespectatori din faţa lor, a ecranelor. Păstrînd, în paranteză fie spus, fix segmentul demografic predispus la vot şi la a căsca gura la idioţeniile pe care şi le aruncă unii în capul altora diriguitorii aleşi de ei, de segmentul respectiv.
Şi nu de noi. Fiindcă noi, în loc să votăm, fugim de realitate(a) pe care o fac ei.
Cum vine asta? Ce se ascunde, la propriu, sub metafora fugii? Fugim în stradă? Nu, pentru că în stradă sau la cafenea realitatea e familiară, măsurabilă, dar mai lipsită de consistenţă, de interes şi palpitaţii. Cel puţin pentru noi, cei care „am uitat să privim“, vorba lui Werner Herzog. Fiindcă, spune fratele lui Herzog, Wim Wenders, în realitatea cealaltă, creată, „nici o imagine nu te lasă în pace“. Realitatea creată are un grad de stridenţă şi agresivitate crescut, cel din zbieretele politicienilor şi postura agresivă, de Orc din Warcraft, a moderatoarelor care scrîşnesc din dinţi la ei.
Acest gen de stridenţă distruge contemplaţia şi predispoziţia pentru realitatea primordială. E mai probabil să fugim nu în stradă, ci la birou, în faţa calculatorului. Sau să luăm un iPad în braţe. Şi să deschidem o altă realitate, prietenoasă, numită Facebook.
Acum cîtăva vreme, mi-a trecut prin cap să fac o teorie a emigraţiei pe Facebook. Dacă în anii ’90 unii au fugit de mineri şi Iliescu, în Spania sau Anglia, acum nu mai trebuie să ne deplasăm ca să scăpăm de Boc şi frazele lui fără punct. Pînă la Disneyland trebuie să călătoreşti cîteva mii de kilometri şi s-ar putea ca tu să nu te distrezi, ci doar copilul tău. Există însă fabrici de realitate care ne vîră pe sub uşă, chiar la noi în apartament, ceva mult mai convenabil şi atrăgător. Dacă Facebook e prea plebeu, masturbatoriu şi complicat la modul simplist pentru dumneavoastră, Second Life este o propunere mai aproape de spaţiile tridimensionale de care vrem să fugim. Ar mai fi destule altele, dar sînt convins că aţi înţeles ce am vrut să spun. Chiar şi cărţile sînt o lume interioară, în care te pierzi la un moment dat. Ca şi tablourile. Dar în epoca dinaintea digitalului, riscul dezorientării nu exista, fiindcă maşinăriile clasice nu deturnau simţurile precum cele de azi. Sau cel puţin reprezentau convenţii milenare, bine definite şi aseptice în accepţiunea lor de convenţii.
Cum am ajuns să ne înşelăm, între noi, dar mai ales pe noi?
Vorbeam mai sus despre realitatea primordială, care nu are nici structura delectabilă a unei naraţiuni bine construite, nici confortul de cuibăreală al cyberspaţiului, nici puritatea şi multicolorul stimulilor dintr-o imagine vizuală (iertaţi pleonasmul, vorbim aici de felurite reprezentări). E limpede de ce fugim de ea. Desigur, nu e totdeauna interesantă – sau nu sîntem noi în stare să-i găsim secretul şi dificilul cifru despre care Herzog ne spune că există. În plus, evident, realitatea, aşa cum e, doare de multe ori. Nu noi o facem pe ea, ci ea ne face pe noi. De aceea visăm. Uluitor şi revelator ca Dalí sau ruşinos şi cu gînduri ascunse, ca maimuţoii care îşi arată gingiile unii altora, la televizor. De la un punct încolo, visele îşi pierd singularitatea şi fulguranţa. Şi devin colective. Şi permanente.
Mai are sens să vorbim atunci de deturnare a realităţii, falsificare a faptelor şi propagandă? E cazul să ne mirăm: „Cum adică, două Realităţi?!“? Numai dacă ne-am închipuit vreodată că Realitatea e realitatea. De fapt, cyberspaţiul, jocurile pe roluri online, reţelele sociale şi toate celelalte au încetat de mult să mai fie o oglindire a lumii fizice, transformîndu-se într-o prelungire a acesteia. O extensie, şi nu una pricăjită. De pildă, fiinţa noastră compusă din biţi de calculator ne va supravieţui multă vreme, oricît de fantomatică şi futilă pare azi. Cine a avut proasta idee de a persista în a folosi un pseudonim nu mai poate acum scăpa de el. De fapt, şi nemurirea, şi posteritatea erau căutate în trecut prin intermediul unui dispozitiv imperfect şi mult mai puţin impresionant decît Google, pe nume carte. Problema nu e ca alţii să-şi amintească de noi. Ci „să-nvăţăm a muri vreodată“.
Există hărţi pentru aceste teritorii? Nu, lasă să se înţeleagă un documentar realizat de Mark Neale despre William Gibson, inventatorul noţiunii de cyberspaţiu. Dar, cu siguranţă, vom găsi (sau am şi găsit) modalităţi mai puţin cartografice de a ne descurca prin ele, fiindcă cele mai multe vin cu instrucţiuni de folosire. Altfel, fabricanţii lor nu ne-ar putea tenta. Problema e ce facem cu ansamblul. Cu realitatea compusă din spaţiul fizic şi diferitele extensii pe care le foloseşte fiecare. Prin 1997 a apărut un termen numit augmented reality – realitate augmentată sau „AR“. Care nu e nici virtuală, nici fizică. Azi la îndemîna oricărui posesor de mobil inteligent, AR-ul e, neacademic vorbind, un strat de legende constînd în cuvinte sau alte lucruri pe care mobilul le ia de pe Internet şi ţi le întinde peste imaginea fizică din cameră. Dincolo de această definiţie convenţională, desigur că realitate augmentată poate fi şi ceva compus din Facebook şi o aplicaţie de mobil care îţi măsoară kilometri parcurşi pe bicicletă, presupunînd că cele două spaţii comunică între ele (există aşa ceva). Problema e cum vom jongla în viitor cu aceste spaţii şi cum vom reuşi să le gîndim împreună pentru a rămîne întregi. Cît de cît, fiindcă de scindat în cont de Facebook, adresă de mail şi user de Second Life, ne-am scindat deja.
Într-un sens, ceea ce ne predispune la confort sau disconfort în privinţa acestei noi meta-realităţi sau realităţi augmentate e felul cum gîndim ideea de adevăr. Dacă tindem să o vedem ca pe un ideal social şi în acelaşi timp raţionalist, un principiu care umanizează o lume socială creată pe fizic şi organic, preexistentă şi imuabilă în esenţa ei, atunci toate jocurile de mai sus s-ar putea să ne deruteze şi să ne deranjeze. Dacă vedem acelaşi adevăr, de exemplu, ca pe o însuşire a visului – care nu există, întrucît e o plăsmuire, dar există, întrucît e vis şi vorbim de el –, atunci vom fi mai puţin supăraţi.
Iulian Comanescu este analist media şi managing partner la Comanescu SRL (consultanţă media). A publicat volumul Cum să devii un Nimeni. Mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România, Humanitas, 2009. Mai multe pe www.comanescu.ro.
