Tema săptămînii

Se putea purta geacă scurtă de piele în Bucureşti: meteorologii anunţaseră pentru ziua de 21 februarie 1990 o temperatură maximă de 15 grade Celsius, cer senin şi vînt slab. Majoritatea spectatorilor au venit totuşi în hainele gri de la Revoluţie şi de la cozile dinainte.

Acum vreo 15 ani, cînd trăiam în Italia, am citit la un moment dat în ziare o ştire care a generat oarecare panică: conform statisticilor, consumul de bere depăşise consumul de vin. Şi, mai mult decît atît, tot mai mulţi oameni începuseră să asocieze berea unor mîncăruri care, în mod tradiţional, erau nedespărţite de paharul de vin.

Industria berii a fost mai harnică şi mai agresivă în materie de marketing: de ani buni, spoturile TV se „înlănţuie“, iar mai nou au apărut şi mesaje „generale“ care invită la consumul de bere. Vinul s-a „mişcat“ mai greu – asta şi pentru că reconstituirea proprietăţilor, podgoriilor, liniilor de producţie a durat ceva timp.

Harta cartierului Ostroveni din Rîmnicu Vîlcea, în care am copilărit, era împărţită în anii ’80 între două mari cîrciumi (chiar dacă reclamele luminoase de deasupra intrărilor le marketizau ca restaurante): Tic-Tac şi Cina. În rest, cei patruzeci de mii locuitori ai cartierului muncitoresc îşi mai împărţeau patru-cinci berării şi braserii de dimensiuni minuscule.

N-am ştiut şi nu cred că vom şti să profităm de şansa pe care ne-a oferit-o criza. Şi pentru că n-am ştiut şi nu vom şti, se prea poate ca ea să nu fie cu adevărat o criză. În deceniile din urmă, crizele au lăsat urme adînci în conştiinţele individuale şi colective, au modificat valori, credinţe şi comportamente.

Odată ce am primit propunerea de a scrie un text despre dinamica psihică (mai simplu, despre mişcarea sufletească) în preajma sărbătorii de Crăciun, mi-au apărut două imagini. Prima este o relatare a lui Mircea Eliade (în Sacrul şi profanul) despre tribul achilpa, în a cărui tradiţie Fiinţa divină a creat stîlpul sacru din trunchiul unui copac de cauciuc.

În urmă cu mai bine de un deceniu, spre sfîrşitul lunii noiembrie, mă aflam în Statele Unite. Spre deosebire de România din acea perioadă, peste Ocean începuse deja în magazine promovarea sărbătorilor de Crăciun. Mărfurile de profil, aranjamentele specifice şi muzica de sărbători îi duceau pe clienţii magazinelor direct într-o transă a cumpărăturilor.

Pentru sărbătorile de sfîrşit de an (şi pentru celelalte, dar astea durează mai mult), redacţiile recurg la planul B. Desigur că ar mai putea interveni vreun tsunami sau alt eveniment creator de breaking news, dar mai întîi trebuie asigurat stocul de ştiri cu obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou, obligatoriu tradiţionale, păstrate cu sfinţenie din generaţie-n generaţie...

Ofer recompensă celui care îl găseşte. Anul acesta nu reuşesc să mă bucur de gîndul apropierii Crăciunului. Nu-mi dau seama cum s-a întîmplat, dar am pierdut „ceva“-ul care în anii trecuţi apărea firesc în preajma sărbătorilor de iarnă.

Cînd sînt lîngă tine, eşti înclinat de cele mai multe ori să le pui etichete. Căci este evident: n-au nici un reper în viaţă iar pentru asta te simţi înclinat să-i judeci. Astăzi ei au mai multe opţiuni decît am avut noi, la vîrsta lor. Le este însă mai uşor?

În ziua în care, pe la trei ani şi ceva, Clara a învăţat de una singură cum să dea „replay“ unei melodii pe YouTube, n-am ştiut dacă să mă bucur sau să mă sperii (deşi înclinam cumva, în mod natural, ca orice părinte care şi-a petrecut copilăria cu cheia de gît, către a doua variantă).

În România, poveştile nu cresc odată cu cei care le ascultă. Rămîn îngheţate în timpul narativ clasic, decuplate de la realitatea imediată a vîrstelor în mişcare. Poveştile teatrului pentru copiii de azi sînt, în cea mai mare parte, poveştile copiilor de ieri.

"Viziunea serviciului penitenciar este aceea că trebuie să dobîndească statutul de partener social, de care comunitatea are nevoie, avînd în vedere că persoanele private de libertate aparţin comunităţii, iar instituţia de detenţie, oferă un serviciu esenţial pentru societate. În recuperarea minorilor, un rol esenţial revine instituţiilor şi organizaţiilor din societatea civilă."

Prin ceea ce a adus în lume, anul care se încheie pare că se înscrie într-o serie mai specială: 1848, 1968 sau 1989. A început cu revoluţiile din lumea arabă care, încă departe de a se fi încheiat, au avansat într-un mod greu de anticipat şi de multe ori cu rezultate pozitive.

Pe data de 17 decembrie 2010 (la exact 21 de ani după începutul Revoluţiei Române de la Timişoara) negustorul Mohamed Bouazizi din Tunisia şi-a dat foc în semn de protest pentru abuzurile şi umilinţele la care a fost supus de poliţie şi autorităţi.

Spontan, referinţa autobiografică pe care o aduc cu ele imaginile manifestaţiilor de pe Wall Street sau din preajma Bursei londoneze este Piaţa Universităţii. Dacă însă scrutez mai atent ecranul televizorului, mă părăseşte destul de repede această recurentă tentaţie de a regăsi neapărat un numitor comun între experienţe atît de diferite, şi în esenţa, şi în aparenţa lor.

De fiecare dată cînd mă gîndesc la protestele intense care au însoţit această criză economică, revăd, în memorie, atitudinea plină de surpriză a unei studente americane care, aflată într-o excursie la Moscova, era îndemnată de către poliţiştii ruşi să ocolească o anumită zonă stradală. Tînăra a exclamat indignată: „Ce aveţi cu mine? Aceasta nu este o ţară liberă?“.

În timp ce protestele din Zuccotti Park erau în plină desfăşurare, încurajate de susţinerea declarată a sindicatelor, la Universitatea din New York a fost organizată o conferinţă susţinută de profesorul Arjun Appadurai, a cărui specializare ca antropolog în domeniul sociocultural l-a plasat la vîrful ierarhiei academice şi i-a asigurat o carieră strălucitoare de autor.

La o nuntă săptămîna trecută, un amic îşi destăinuia visul secret de a fugi din ţară. „Îţi recomand Norvegia!“, zice altul, care e deja stabilit acolo, pe un post de bibliotecar cu salariu incredibil. „Păi, şi dacă nimeresc în calea lunetei lui Breivik? „ „E gata, l-au închis, încă 20 de ani e linişte la ei, pînă îi mai sare unuia supapa.“

Pe la 1600 şi ceva, Descartes se apleca peste pervazul ferestrei (nu suficient încît să cadă şi să schimbe, astfel, istoria gîndirii occidentale) şi se-ntreba: „Ce văd eu de la fereastra mea, dacă nu pălării şi mantouri, care ar putea acoperi spectre sau oameni falşi, acţionaţi de resorturi?“.

Cum putem fi siguri că ne situăm în aceeaşi lume perceptorială/socială, cînd reprezentările noastre despre ea sînt atît de diferite? Vedem, auzim, simţim exact aceleaşi lucruri? Dacă cineva ar răspunde cu un „da“ hotărît, iluzia i-ar fi spulberată la capătul primei ore petrecute în preajma unei fiinţe cu autism.

Atît cît pot înţelege eu de la savanţi şi de la filozofi, realitatea a fost dintotdeauna o simplă ipoteză de lucru cu reguli valabile doar pentru un timp şi doar în interiorul unui anume sistem de referinţă. Doi paşi mai înapoi şi ceea ce ieri şi acolo credeai că-i real, azi şi aici vezi că a fost doar o iluzie.

Una dintre întrebările pe care le primesc cel mai des e „dacă personajul cutare a existat sau nu în realitate?“. Ce să răspund? Că el seamănă cu nişte oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat? S-ar putea să fie prea puţin. Şi dacă despre model nu pot să spun la ce adresă locuieşte, ce număr de telefon are, totul devine confuz…

Deschid, fără absolut nici un gînd concret, cutia de carton în care par să fie depozitate şase ouă de găină. Pe etichetă e imprimat un desen cu un peisaj idilic, iar textul scris cu culoare cafenie precizează scurt că e vorba de ouă „de la găini crescute pe pămînt“. Pe două dintre ouăle din cutie odihnesc pufuri de zburătoare domestice.

Trăim într-o lume transparentă. Am ajuns să vedem – ca pe un ecran de televizor – copilul din burta mamei şi telenovela tăcută a celulelor. Există sisteme de supraveghere – în aeroporturi, autobuze şi magazine – care înregistrează, 24 de ore pe zi, tot ce se petrece, oriunde s-ar petrece şi-n orice moment s-ar petrece.