Protestul ca semn al normalităţii

De fiecare dată cînd mă gîndesc la protestele intense care au însoţit, în foarte multe ţări ale lumii, această criză economică, revăd, în memorie, atitudinea plină de surpriză a unei studente americane care, aflată într-o excursie la Moscova, era îndemnată mai mult decît ferm, de către poliţiştii ruşi, să ocolească, cine ştie de ce, o anumită zonă stradală. Tînăra a exclamat indignată: „Ce aveţi cu mine? Aceasta nu este o ţară liberă?“. 

Replica sintetizează poziţia tipică pentru occidentali care, educaţi şi crescuţi în libertate, nu pot accepta existenţa unei stări sociale şi politice caracterizate prin lipsa libertăţii, chiar cu forma sa primară de manifestare – libertatea de a merge pe stradă pe unde doreşti. Este firesc să fie aşa pentru că ei sînt beneficiarii unei filozofii politice căreia i-au pus bazele „părinţii fondatori“ care nu se sfiau să afirme (Thomas Jefferson, SUA, 1776) în Declaraţia de Independenţă că orice om are dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii.

Preocupaţi fiind de mersul lucrurilor, tinerii occidentali protestează vehement împotriva crizei economice, dar şi împotriva sistemului de asigurări de sănătate, împotriva discriminării rasiale sau a oricărui alt tip de discriminare, şi chiar împotriva încălzirii globale. Acolo protestul este cel mai important barometru de apreciere a nivelului de sănătate socială. De aceea, autorităţile sînt obligate să ţină seama de indicaţiile acestui barometru, asigurînd, prin decizii, un optim între proiecţiile individuale şi interesele colectivităţii în ansamblul său. Libertatea este cea care dezvoltă un mecanism al autoreglării, într-o dinamică relativ stabilă, specifică unui organism viu. Nimic nu capătă un caracter acut, pentru că totul fiind cunoscut din timp poate fi reparat din mers.

A existat însă, tot cu ocazia acestei crize, un alt tip de protest, acela al unei părţi a elitei ştiinţifice şi culturale occidentale (mai ales europene), care se bazează pe atacuri la fundamentele lumii în care trăim, considerînd capitalismul ca pe un sistem economic, politic şi social articulat doctrinar, care se află în impas. Auzim tot mai des că trăim o criză a sistemului şi că nimic nu mai este de făcut. În acest context, salvatorii de ocazie şi-au reamintit de Marx...

Nimic mai fals! Capitalismul nu este un mod de producţie bazat pe o filozofie politică şi socială unitară. Michel Beaud crede că este o totalitate productivă, comercială, monetară, deopotrivă teritorializată şi mondială, în necontenită schimbare, şi care manifestă tot mai limpede o relativă autonomie în raport cu societăţile în care se formează. Este vorba despre un mod de percepţie a lumii materiale, bazat pe proprietate şi liberă iniţiativă, care pune în centrul său acumularea şi dezvoltarea. 

Capitalismul, ca orice organism viu, are criza în însăşi logica sa de existenţă şi funcţionare. Cucerirea de noi spaţii, extinderea sînt absolut esenţiale. Ne aflăm într-o asemenea perioadă.

Cu fiecare criză au existat analişti, observatori mai mult sau mai puţin cunoscuţi care au vorbit despre inevitabila sa dispariţie. Marx a fost cel mai important dintre ei. El a pus bazele unui mod de gîndire situat în afara logicii umane, un experiment, poate cel mai absurd, din istoria umanităţii – socialismul. 

O istorie a lumii moderne înseamnă istoria lumii capitaliste. Încă din începuturile civilizaţiei sale, omul şi-a întemeiat devenirea economică pe bani, pe capital, pe acumulare. 

Este de subliniat dimensiunea naţională şi apoi supranaţională a lumii capitaliste. Încă de la apariţia sa, capitalismul este naţional şi mondial. Dacă la început statul a fost elementul de coagulare a dimensiunilor capitaliste ale societăţii, deoarece el este cel care adună în jurul său unificarea naţională, unificarea monetară, coerenţa juridică, forţa militară, azi lumea capitalistă este suprastatală, fiind dominată de relaţii economice internaţionale complexe, de societăţi şi firme multinaţionale, de cele mai multe ori mai bogate decît statele pe teritoriul cărora acţionează.

Prin forţa pe care a desfăşurat-o încă de la început, capitalismul şi-a lărgit mereu bazele, astfel încît odată cu Revoluţia Americană şi cu Revoluţia Franceză se deschide o nouă epocă a expansiunii sale fără precedent. Apar noi pieţe şi forme de organizare, iar revoluţia tehnologică întregeşte un tablou al unei lumi în plină dezvoltare şi ascensiune. 

Odată cu revoluţia industrială şi industrializarea, capitalismul a dobîndit o putere transformatoare fără precedent. Azi, odată cu informatizarea activităţilor umane, a căpătat o altă dimensiune, de asemenea fără precedent. Este vorba despre secole diferite, trepte diferite, soluţii diferite. Întreaga lume este acum scena de desfăşurare a proceselor. Aceasta este diferenţa fundamentală dintre capitalismul de azi şi cel de ieri. Capacitatea extraordinară de inovare, de asimilare şi impunere a noului, a invenţiei face din lumea capitalistă o lume a performanţelor greu de atins. Vorbim aici despre lumea capitalistă occidentală, şi nu despre încercări marginale de impunere a unor modele în state nepregătite care au eşuat în sărăcie, mizerie şi permanentă instabilitate. 

O altă caracteristică a  capitalismului este aceea că, pe tot parcursul existenţei sale, s-a alimentat din exterior. Expansiune sau implozie, aceasta este marea provocare a societăţii despre care vorbim. 

Capitalismul este modul de înţelegere a lumii economice exterioare care a garantat pentru prima dată dreptul individului la proprietate. Numai un om care deţine ceva – iar prin acest „ceva“ asigurîndu-şi cele necesare traiului – poate fi un om liber. În afara proprietăţii nu se poate vorbi despre libertate. Simpla enunţare a drepturilor cetăţeneşti este lipsită de sens. Lumea totalitară poate proceda, la rîndul său, în a clama drepturi, dar care niciodată nu sînt acoperite în lege şi proprietate. Drepturile – fără puterea de a le da conţinut – nu sînt altceva decît minciuni. Numai libertăţile confirmate prin lege şi acoperite de posibilitatea acţiunii economice pot aduce libertate şi demnitate. Deşi, uneori, argumentele în favoarea intervenţiei statului pot fi copleşitoare, trebuie să ne ferim de acestea. 

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto: C. Modreanu