Graiul bătrînesc al vinului
Că erau dame de salon nici nu încăpea cîrteală, da’ cine s-ar fi gîndit că sub toate dantelăriile ce însoţeau linia corpului, butelcuţa sînului nu era singura ce ar fi potolit însetoşarea vreunui cutreierător cu mintea, ci, dosită între jupon şi tărtăneţul coapsei, apărea jimbătura ploştilor cu vin. Cu fiecare hurducătură a trenului, duduile îşi duceau mîna către pălărioarele de fetru ce săltau în foşnet peste zulufii pudraţi, încruntau sprînceana încondeiată şi dădeau îndoitură buzelor printr-un „Main non, vraiment!“. Tu, încălţatul cu opinci, privindu-le cu sfiiciune de sub grebănosul obîrşiei ţărăneşti, îţi mai veneai în fire abia cînd poposeai asupra condurilor cu arţag gloduros ce nu se potriveau nicicum cu ţeapănul maisusului de glezne. De n-ar fi avut scîlciitură de la grea umblare, aproape c-ai fi putut jura c-au rătăcit trenul, prin părţile aiestea nefiind decît cătune în dreptul staţiilor, iară asemenea tălpi gingaşe n-ar fi păşit nicicînd pe cărăruici nedesfundate. Doar ploştile ştiau care-i secretul; şi cum nimeni nu le dibuia existenţa-n dosul înfoielii fustelor, taina aflării domnişoarelor într-un compartiment cu rosătură-n scaune rămînea nedezlegată. Dacă ar fi spus cineva că în urmă cu doar cîteva zile zdrobeau strugurii în sîrba picioarelor şi învîltoreau mustul din ciubăr în cămăşuici lejere cu tivul adus peste genunchi, cu pletele încîlcite-n dreptul umerilor, petrecîndu-şi mîinile pe după mijlocel, nimeni nu i-ar fi dat crezare. Aşa sclivisite cum se găseau în ăst vagon de ţară, scăndălisau cuşmele şi saricile de uitau să coboare pe la casele lor.
Cum au ajuns dumnealor la moşia lui moş Costache taman la vremea culesului de poamă e lesne de aflat; era de-ajuns să-ţi pui bîrneaţa peste catrinţă, pînzătură înflorată pe cap şi vreo trei albăstrele-n cosiţă, să slobozeşti ţîpuritura din gîtlej şi să te aşezi în horă alături de flăcăiandrii satului, ş-apoi ai fi auzit atîtea ghiersuri de ţi-ar fi şters toată nedumerirea: „Sub picior de fată mare teascul prinde dezmierdare, sub picior de băbătie geaba ai cules la vie“. De cum apuca toamna năcaz pe berze şi le alunga-n cîrduri pe deasupra caselor, moş Costache dădea zvon printre cuconii de la oraş că-i timpul adunatului de struguri. Nu avea nimeni drag de osteneală, toţi ştiau însă ce înseamnă să fii oaspete într-o asemenea gospodărie, mai ales cînd pastrama sfîrîia-n jăratic, bulgării de brînză se rostogoleau printre ştergare, pîinea căpăta-n cuptor umflătură de burduhan îndestulat şi femeile se aruncau în volbura mustului ca-n cea dintîi îmbăiere. Mai greu era de consoarte că nu mai aveau suflecătură de rochie ca la douăzeci de ani şi nici domnii nu se prea încumetau să le ridice deasupra hîrdăului cu struguri spre a le azvîrli înăuntru, aşa că priveau cu ochi zavistnic către fetişcanele ce se zbăteau în braţele bărbaţilor, găsindu-şi aliat în timpul atoaterăzbunător care nu iartă nici o frumuseţe. Boierului Costache, căci boier era pe linie tătînească, îi mersese buhul pentru vinul său; unii spuneau că-i taina pritocului, alţii că-n cercuiala doagelor stă vraja, dară nici unii, nici alţii nu ştiau că „talpa de muieruţă face zama aşa bunuţă“, după cum chiar el mărturisea hîtru de cîte ori era întrebat.
Şi cum ţîşpoacei îi şade bine să fie gogîlţăită numai prin cîrciumile mahalalelor, ciorchinii de soi se lăfăiau în coşurile de mlajă împînzite peste tot prin ogradă, şi de cîte ori strîjnicul legat lîngă magazia cu lemne întindea botul să apuce şi el o bobiţă, un slugoi c-un harapnic mi ţi-l şfichiuia de i se auzea nechezătura pînă-n temeinicia cerurilor. Toate lighioanele erau închise-n curtea din spate să nu care cumva să cuteze a strica poama din coşărci, doar domnii de la oraş se plimbau cu mîinile la spate printre prada-pămîntului, mîngîindu-şi mustăţile-n răstimpuri la gîndul vinului ce va să curgă-n ulcele. La zdrumicatul de struguri participa tot satul, bucuria fiind stăpîneasă peste toate simţurile – peste auz prin diblele lăutarilor tocmiţi de boier, peste văz prin fetele ce se învîrtejeau în buţi pînă la istoveală, peste miros prin împletitura de asudătură feciorească şi must, peste gust prin plescăiala apei ce curgea în guri de la atîtea pohte şi, în cele din urmă, peste pipăitură prin degetele ce dădeau pocnet aerului cu bărdacele încă goale. Dacă vreo duduiţă din cele venite de la tîrg voia să-şi facă hatîrul cu jucatul în butoi, de n-o îmbujorau chiuiturile flăcăilor, era ajutată să se aburce alături de sătence şi-ncepea un fluturat de plete ş-un săltat de crupă ca-n manejul cailor de rasă. De-ar fi creat Dumnezeu ciorchini din călcîie de fată mare, lăcomosul buzelor n-ar mai fi avut saţ, da’ a ştiut Drăguţul cum să orînduiască făpturile miluindu-le cu ce se cuvenea. La răsturnata-zilei, cînd soarele-şi ascunde călcătura-n spatele norilor, dintr-o aşezare de oameni serioşi doar pruncii mai erau de bizuială, în ceilalţi nu-şi mai punea nimeni încrederea; vioriştii tot cu nasu-n boştină, nevestele cu ochii după oloaie să vadă unde-i cu gătare, boierii aţiindu-se după cucoane şi ţăranii cu sorbeala butoaielor.
Întotdeauna drumul din odaie-n pivniţă-i mai scurt decît tizul său – drumul întoarcerii din pivniţă-n odaie –, că aşa-s legile nescrise ale desfundatului de bute şi ale curgerii în cofăieş, iar moş Costache, ca om care apucase să bea vinul şi din potir, nu numai din cană de lut, văzînd pe la casele mai mari cum stau lucrurile, şi-a făcut încăpere de benchetuială chiar în miezul locului. Lasă să-şi rupă slujnicele picioarele tot urcînd şi coborînd scările cu strachinile-n braţe decît să-şi frîngă oaspeţii vreun oscior de la atîta clătinătură bahică. Mai sus-pomenitele se fereau ca necuratul de tămîie să stea-n preajma boierilor după ce aceştia pustiau paharele; sarniţa căuta pricină tocmai în scobitura ţîţelor, mesele troncăneau pe podea, ceaunul primea izbitură de pămînt de-ţi ţiuiau urechile vreo săptămînă şi hartanul de berbec ţinea greul pasului ca partener la dănţuială. Cu marginile vîlnicului unite-n nod la spate, în iile acoperite de pieptar, apăreau cumincioare cu blidele aburinde sprijnindu-se şovăitoare de pereţi precum umbrele, în loc să aibă păşitură cutezătoare spre masa chefliilor. Nucile sparte cu pietroiul pe buturugă dădeau nădăjduinţă vinului s-alunece cu repejune, brînza burduşită-n scoarţă de brad şi afumăturile dezlegau limbile, dar tot pestelcile şi cizmuliţele erau mai de trebuinţă la băutul minţilor.
După cum omu-i întîi copil ş-apoi bun de-nsurătoare, aşa şi vinul are juneţea lui prin cel must slobozit pe lume din pîntecele poamei, şi nu-i de-a mirarea că moş Costache îi găsea preţuire ca unui nou-născut, turnîndu-l în poloboc ca-n pelincă de primeneală. Cînd venea timpul răvăcitului, îl lua la legănat ca pe pruncul din covată şi-l trecea dintr-un butoi în altul cu cea mai adîncă grijă. În atîţia ani aflase că la clipă de strîmtoare numai colăcuţul înmuiat în hin – pe care ţi l-a înmînat Domnul cu măsura sfertului, nicidecum cu părăduială – îţi mai scoate sufletul din tină. Nu ieşea nimeni cu mîna goală din bătătura lui, toţi primeau batăr o ploscă, dacă nu ditamai damigeana, căci în zadar pragu-i călcat şi masa-i întinsă de bună primire dacă la plecare desagile oaspeţilor au uşurimea penelor de gîscă. Şi amu, cînd povestim noi despre el, tot prin podgorie şi-o preumbla ciubotele, dacă n-o fi pe la vreo mîndră-n sat cu prinos de struguri albi ş-un văscior cu razachie.
Andreea Natalia Mereuţă este medic stomatolog şi psiholog.
