Jumătăţile de măsură
- argument -
Îi vezi ori pe stradă, în pîlcuri, ieşind de la şcoală, fiţoşi, superficiali, gălăgioşi sau abulici, ori auzi de ei în ştirile mass-media – ştiri care au de cele mai multe ori un iz tragic.
Cînd sînt lîngă tine, eşti înclinat de cele mai multe ori să le pui etichete. Căci este evident: n-au nici un reper în viaţă iar pentru asta te simţi înclinat să-i judeci. Astăzi ei au mai multe opţiuni decît am avut noi, la vîrsta lor. Le este însă mai uşor? Cineva îmi povestea că programul copilului său este atît de încărcat – meditaţii, curs de chitară, sala de sport – încît trebuie să-şi facă „programare“ dacă vrea să iasă cu el la o îngheţată. Pentru că azi vorbim de o societate competitivă, în care trebuie să intri cu toate atuurile, dacă nu vrei să-ţi ratezi startul în viaţă. O mentalitate preluată de copii, mult prea devreme conştienţi de această realitate.
Cînd mass-media ni-i scoate în cale, ne alarmăm de fiecare dată cînd auzim o ştire tragică privind soarta unui copil. Ne scandalizăm, ne îngrozim şi probabil lăcrimăm puţin emoţionaţi, dar empatia rămîne doar la stadiul de moment, căci imediat după ce auzim o asemenea ştire, ne lăsăm cuprinşi la loc de cotidian. De acel cotidian cinic, egocentrist, mercantil, un cotidian făcut în special pentru adulţi, în care copiii sînt mai mult toleraţi decît protejaţi.
În ambele cazuri, ne gîndim la „copiii de azi“ doar în momentele cînd avem de-a face direct cu ei. Îi judecăm sau îi deplîngem, dar o facem mereu doar cu jumătate de măsură. De prea puţine ori însă ne punem întrebarea dacă noi, adulţii, le mai punem la dispoziţie mecanismele copilăriei. Ne plîngem de lipsa lor de valori, ignorînd propria lipsă de valori. Iar această nepăsare a noastră le condiţionează lor îmbătrînirea prematură.
Maturizarea vremelnică, de care ne tot plîngem, este de fapt pentru ei o supapă de a coexista într-o lume croită după standarde care n-au nimic de-a face cu universul lor, o lume mediatică în care valorile principale sînt audienţă, rating, senzaţional. Inocenţa este de mult o noţiune desuetă, privită ca o slăbiciune sau ca un sindrom de alienare de lumea în care trăim, o etapă pe care mulţi sînt nevoiţi să o treacă cît mai repede pentru a nu rămîne în urmă.
Dosarul de faţă doreşte să iniţieze o discuţie mai amplă despre statutul pe care un copil îl are în România. Despre soarta copiilor instituţionalizaţi, Ştefan Dărăbuş, directorul organizaţiei Hope and Homes for Children, România, abordează un subiect inedit, prin care te apropie de realitatea de azi a copiilor din instituţii. Într-un interviu acordat Patriciei Mihail, directorul Penitenciarului pentru Tineri şi Minori din Craiova, comisarul-şef Nicolae Tătulescu, vorbeşte despre alt tip de copil-victimă, despre infracţionalitatea minoră şi despre cum îi tratează Justiţia pe cei care încalcă legea. Cît de mult îi protejează, de fapt, legea, şi ce drepturi au micii infractori?
Cît priveşte „drepturile“ culturale pe care le oferim copiilor, Mihaela Michailov, dramaturg, povesteşte în articolul său despre cît de puţin este încurajat teatrul social pentru tineri în România, comparativ cu străinătatea.
Cum poţi feri inocenţa propriului copil, fără a-l aliena de societate – este tema dezbătută de jurnalista şi scriitoarea Adina Rosetti şi preluată de sociologul Ana Bulai, care, disecînd problema şablonizării, descoperă viitorul ca aparţinînd unei generaţii de copii salvaţi doar prin propriile puteri.
