Zoe PETRE

Interdicţia de a vorbi în adunarea poporului este adesea socotită o pedeapsă dintre cele mai grave.

Miliţia, săraca, suferea şi multiple îngrădiri: nu avea voie să recunoască incidentele petrecute în zilele de sărbătoare „politică“ – 1 Mai, 23 August, Ziua „Tovarăşului“.

Spontan, referinţa autobiografică pe care o aduc cu ele imaginile manifestaţiilor de pe Wall Street sau din preajma Bursei londoneze este Piaţa Universităţii. Dacă însă scrutez mai atent ecranul televizorului, mă părăseşte destul de repede această recurentă tentaţie de a regăsi neapărat un numitor comun între experienţe atît de diferite, şi în esenţa, şi în aparenţa lor.

În zadar răposatul preşedinte Mitterrand i-a dat fiicei sale numele lui Mazarin, statul inventat de modernitate şi internaţionalizat de Revoluţia Franceză a sucombat, în ultimă instanţă, fiindcă şi-a negat propria misiune, devenind un instrument de represiune şi de exterminare a propriilor cetăţeni.

Călătorii cultivaţi din Occident care ajungeau – arareori – la hotarul dunărean al Imperiului „Marelui Turc“ şi, mai mult, care se hotărau apoi să-şi povestescă în scris peripeţiile, observau cu surprindere că băştinaşii acelor îndepărtate ţinuturi vorbeau o limbă ciudat de asemănătoare cu latina, fără însă să ştie – băştinaşii, nu călătorii străini – să explice de unde această ciudăţenie.

„A început, se spune, în ţinuturile Etiopiei, şi a coborât de aici în Egipt şi Libia, şi în cele mai multe provincii ale Marelui Rege, prăbuşindu se dintr o dată asupra Atenei...“ Acesta e începutul celei dintâi şi, fără îndoială, a celei mai cunoscute descrieri de epidemie din toată istoriografia europeană.

Evident că s-a pierdut un tip de exercițiu al discursului public, mai ales din pricina modificărilor spectaculoase, nu odată dramatice, ale spațiului public însuși.

În ultima jumătate de secol, cercetările referitoare la viaţa privată în societăţile din trecut au dobândit o pondere tot mai importantă în economia studiilor istorice, depășind cu mult limitele unei curiozităţi erudite.

De 20 de ani încoace, orice dezvăluire  – adevărată sau falsă - din preajma alegerilor e imediat calificată drept “campanie murdară”. Mă tot întreb cum ar numi contemporanii noştri o diatribă prin care un candidat şi-ar ar califica oponentul drept ”un nenorocit de găozar, cu fundul lăţit de amanţii care l-au plătit din greu”?

Deunăzi citeam un roman istoric englezesc atent documentat cu privire la Londra secolului al XVIII-lea, şi am nimerit peste următorul pasaj: „Docherii au fost totdeauna plătiţi mizerabil, dar şi-au echilibrat cumva veniturile printr-o tăcută redistribuire a bunurilor pe care le mînuiau. Pentru corăbiile care aduceau tutun, operaţia se numea «pumn»: lucrătorii îşi cufundau pur şi simplu mîinile în baloturi şi luau de acolo cîte un pumn de frunze, revînzînd apoi marfa pe cont propriu“. Proprietari

Dilema cu care ne confruntăm din august încoace e chiar întrebarea la care revista Dilema veche ne cere un răspuns: va fi sau nu un nou Război Rece, şi cît va fi el de rece - sau dimpotrivă?...

Anul 1968 era unul neobişnuit de generos cu iubitorii români ai culturii franceze....

Aşa l-a numit prietenul şi colaboratorul său Pierre Vidal-Naquet pe Jean-Pierre Vernant - cel pe care aş vrea să-l evoc în acest exerciţiu de admiraţie: un maître de liberté