Cine ne (va) scrie istoria?

Călătorii cultivaţi din Occident care ajungeau – arareori – la hotarul dunărean al Imperiului „Marelui Turc“ şi, mai mult, care se hotărau apoi să-şi povestescă în scris peripeţiile, observau cu surprindere că băştinaşii acelor îndepărtate ţinuturi vorbeau o limbă ciudat de asemănătoare cu latina, fără însă să ştie – băştinaşii, nu călătorii străini – să explice de unde această ciudăţenie. Mai mult încă, unii dintre ei chiar îşi dădeau lor înşile numele de Romani, fără să ştie prea bine de ce. Nu avea nici o legătură cu credinţa creştină, căreia îi erau foarte devotaţi, dar care îi aduna la liturghii rostite în limba slavonă, în edificii modeste, pe care, surprinzător, le numeau cu un cuvînt derivat tot din latină, biserică, de la clasicul basilica. 

Nu e departe timpul cînd asemenea constatări vor fi reluate. Epoca în care ignorarea originilor latine ale limbii române se trăda doar prin folosirea inadecvată a adjectivului lucrativ va fi o amintire. Ca într-un nou veac întunecat, de astă dată cu Internet, va trebui să ne repezim la Google, vorba unui clasic în viaţă, pentru a afla ce ruină e la Adam Klisi şi ce-o fi însemnînd Tropaeum Traiani. Pentru lucruri mai subţiri, va trebui să importăm specialişti în istoria Daciei romane din ţări unde limbile clasice se studiază încă. Nu vor adăuga prea mult la deficit, fiindcă nici istoria nu o duce mai bine în viziunea actualilor guvernanţi, care o izgonesc de unde pot şi de unde nu: un sistem de învăţămînt care prevede ore de religie din clasa I în clasa a XII/XIII-a asigură o abundentă cunoaştere a istoriei sacre, de cea mireană lepădîndu-se energic. 

Între ostilitatea semidoctă faţă de studiul direct şi critic al izvoarelor antice – cărora, pentru Transilvania, li se adaugă cele medievale – şi obtuzitatea culturală a unei naţii de subingineri, latina e pe cale să sucombe mai rău decît în anii reformei comuniste a învăţămîntului. Mai rău, zic, fiindcă atunci în toate ţările-satelit au fost înfiinţate măcar cîteva licee clasice, unde se învăţa intensiv şi latina, şi chiar şi greaca veche; am beneficiat eu însămi de această excelentă iniţiativă. Doar că, la noi, după mai puţin de zece ani de la înfiinţare, liceele clasice au fost desfiinţate. Doar în România. În Bulgaria sau în Ungaria, ţări mîndre, nu-i aşa, de obîrşia lor latină, aceste licee înfiinţate tot în 1948 există şi azi. 

Ştiu că soarta limbilor clasice şi, în subsidiar, a istoriei – mai puţin a celei contemporane – nu e foarte promiţătoare nicăieri în lume: cenzura post-colonialistă, practicată de generaţia rebelă de la 1968, care devasta laboratoare de epigrafie sau de etruscologie sub cuvînt că sînt mumii ale ştiinţei burgheze, a făcut mult rău şi universităţilor occidentale. Dar în Germania sau în Franţa, ba chiar şi în America, studiile clasice au avut multă vreme un statut atît de privilegiat, încît mai au şi acum de unde pierde. La noi, unde latina şi greaca au fost vreme de 50 de ani marginalizate, orice lovitură poate fi fatală nu doar unui domeniu anume de specialitate, ci unui întreg univers cultural.

În era Internetului, s-a considerat că acest univers nu mai e actual – sau, mai exact, nu părea actual pînă acum cîţiva, foarte puţini, ani, la izbucnirea crizei globale. Atunci, şi părinţii, şi educatorii, şi autorităţile din SUA şi Europa de vest au realizat brusc că pragmatismul excesiv al formării resursei umane calificate şi limitarea cunoaşterii la informaţie a reprezentat una din cauzele majore ale prăbuşirii economiilor lor, şi sistemul a început foarte repede să se corecteze: programele academice consacrate ştiinţelor umaniste, în genere, şi limbilor clasice, în special, au reînceput să fie căutate de studenţi, finanţate de universităţi, revistele de specialitate sînt mai multe şi mai vii ca oricînd, şi tot aşa. 

Cum însă să-mi imaginez că generaţia actuală de decidenţi din România, care îşi dovedeşte cu fiecare zi mai mult cinismul ignar şi impacienţa viscerală faţă de orice opinii care nu sînt conforme cu cele pe care le profesează ea însăşi, va descoperi prin forţe proprii virtuţile formatoare ale limbilor şi culturilor clasice? Cum să sper că va înţelege că e necesar să susţii o şcoală proprie de cercetare istorică, şi că asta nu se poate realiza fără o cunoaştere calificată a limbilor clasice? Mă simt datoare să amintesc tuturor politicienilor care s-au agitat zgomotos pe tema predării istoriei României – horribile dictu! – în limbile minorităţilor (iar de tradus să-şi traducă singuri exclamaţia mea), că, de vreme ce ei fac totul pentru ca istoria să dispară din şcoli, e totuşi mai bine ca micii unguri să ştie niţică istorie în ungureşte decît să o ignore cu totul în româneşte. 

Le profeţesc aceloraşi anxioşi demagogi că, dacă nu copiii, atunci nepoţii domniilor lor vor studia bistoş Istoria Transilvaniei după manuale elaborate la Budapesta, fiindcă acolo se mai învaţă latina şi greaca. La noi – nu.