Infracţiuni reziduale

Publicat în Dilema Veche nr. 318 din 18-24 martie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Deunăzi citeam un roman istoric englezesc atent documentat cu privire la Londra secolului al XVIII-lea, şi am nimerit peste următorul pasaj: „Docherii au fost totdeauna plătiţi mizerabil, dar şi-au echilibrat cumva veniturile printr-o tăcută redistribuire a bunurilor pe care le mînuiau. Pentru corăbiile care aduceau tutun, operaţia se numea «pumn»: lucrătorii îşi cufundau pur şi simplu mîinile în baloturi şi luau de acolo cîte un pumn de frunze, revînzînd apoi marfa pe cont propriu“. Proprietarii se considerau mai avantajaţi de această soluţie haiducească decît de o eventuală sporire a simbriei oficial plătite docherilor. Conflictul romanului e declanşat de un patron virtuos care interzice cutuma, dar asta e o altă poveste.

Am amintit de acest episod fiindcă, în opinia mea, el răspunde mai multor întrebări dintre cele ridicate aici. E evident că nu e vorba de vreun monopol balcanic asupra găinăriilor, şi cu atît mai puţin asupra toleranţei faţă de acestea. În fond, chiar şi Rudy Giuliani şi-a pornit campania în America abia la sfîrşitul anilor ’80. Recursul la istorie ne ajută, cred, să înţelegem că e vorba de un fenomen care apare la conjuncţia dintre un anume soi de imaturitate capitalistă a unei societăţi sau a alteia cu un nivel greu tolerabil de pauperizare. Poate părea ciudat să vorbim de paupertate pentru New York, dar, dacă privim mai atent (şi dacă citim destule romane poliţiste americane, cum fac eu de 40 de ani) vom constata că nici măcar poliţiştii nu pot fi consideraţi prea prosperi (atunci cînd nu sînt corupţi), iar autorii micilor infracţiuni – nici atît.

În esenţă, e vorba de segmente ale societăţilor mai vechi sau mai recente care nu au integrat decît fragmentar noţiunea de contract, şi care nu s-au dezobişnuit de mica tranzacţie marginală. Iar cînd mari conştiinţe romantice, ca Victor Hugo, ne învaţă să fim indulgenţi cu sărmanii care fură, din disperată sărăcie, o biată pîine, cine sîntem noi să ne permitem rigiditatea cvasi-cadaverică a legaliştilor puri şi duri?     În România zisă socialistă, aceste stări reziduale s-au agravat însă exponenţial, în condiţiile în care însăşi ideea de proprietate a fost grav avariată. Pe de-o parte, statul trata cu indiferenţă furtul din avutul personal, iar legile pedepseau mult mai aprig atentatul la proprietatea de stat. Pe de altă parte, la ţară mai ales, oamenii procedau strict invers: nu furau mai mult decît în alte timpuri unul de la celălalt, dar „luau“ (vocabularul furtului, al hoţiei şi al delictului nu era utilizat în acest sens decît de autorităţi) din bunul comun al colectivei – adică al nimănui – ceea ce considerau ei că li se cuvine.

 La oraş, o logică similară prezida jaful mărunt, dar constant, din fabrici şi uzine. Şefii voiau linişte, şi deci închideau un ochi, pe care îl mai deschideau din cînd în cînd doar ca să limiteze niţel pagubele. Miliţia avea socotelile ei: prefera la rîndu-i mici aranjamente pentru a putea controla şi îngrădi cît de cît marea delincvenţă, eventual luîndu-şi tainul de la capii mafiilor locale. De altfel, Miliţia, săraca, suferea şi multiple îngrădiri: nu avea voie să recunoască incidentele petrecute în zilele de sărbătoare „politică“ – 1 Mai, 23 August, Ziua „Tovarăşului“ –, să raporteze furturi în cartierele preferate ale nomenclaturii, aşa că bancul cu „trece-l pe Academiei“ era valabil şi dincolo de dificultatea de a descifra numele lui Quinet.

 În fine, dar nu în ultimul rînd, Miliţia însăşi organiza, se pare, spargeri de locuinţe la persoanele incomode – disidenţi efectivi sau potenţiali care trebuiau să fie speriaţi, nomenclaturişti care strînseseră cam multe obiecte de valoare, pe care statul nu putea inventa nici un temei legal pentru a le confisca: cel puţin asta mi-a povestit odată o „tovarăşă“ care fusese jefuită de prea multele ei bijuterii şi nu suflase o vorbă către organele abilitate, convinsă fiind că tocmai „organele“ puseseră la cale jaful, la ordin.

Şi dacă le anunţai, totuna: într-o zi de vară, două copile ne-au intrat în casă şi au răscolit prin dulapuri. Bărbatu-meu a prins-o pe una dintre ele şi a chemat miliţia. Au descins, au luat amprente, au făcut o mulţime de gesturi apropriate şi, după mai bine de un an, ne-au comunicat că erau nişte copii care se jucau (probabil de-a hoţii şi vardiştii, fără vardişti).   Nu ştiu de ce ne-am mira: mai ales după faimoasa amnistie a lui Ceauşescu din 1987, mult prea multe găinării pe cap de miliţian se adunaseră. Uităm, de altfel, prea adesea că, dincolo de sarcinile specifice – infracţiunile mai mici sau mai spectaculoase –, miliţienii aveau şi datoria de a fi auxiliari ai poliţiei politice: să bată suspecţii în numele acestei nobile instituţii, să disperseze grupurile formate mai mult sau mai puţin spontan pe străzi sau în tramvai, să escamoteze eventuale manifeste şi să-i aresteze pe autorii acestora, şi tot aşa. Cînd să se mai ocupe şi de mărunţişuri? Dacă mi-aduc bine aminte, pînă şi comisarii lui Sergiu Nicolaescu erau cît se poate de îngăduitori cu şmenarii.

După prăbuşirea sistemului, reconstrucţia statului, după aproape 50 de ani de partid-stat, a fost anevoioasă şi a rămas incompletă. Aşa se face că ne-am ales cu o instituţie în aparenţă nouă – Poliţia – populată de aceiaşi eterni miliţieni, care orbecăie încă şi azi între diferitele lor misiuni. Reforma Poliţiei ar putea fi un caz de şcoală dacă am putea afla ceva mai multe elemente concrete, din interiorul acestei instituţii. Dacă n-ar fi decît o singură întrebare la care nimeni nu pare a avea răspuns – de ce e atîta îmbulzeală în fiecare an la admiterea în Academia de Poliţie? – încă ne putem da seama în ce măsură necunoscutele acestei probleme ne limitează filozofarea referitoare la găinari şi destinul lor contemporan. Nici Justiţia nu stă mult mai bine la acest capitol, cum vedem în fiecare zi. Îmi amintesc de o împrejurare de acum vreo zece ani, cînd un amărît care se luase la harţă cu un coleg de navetă şi-i furase în glumă căciula fusese ţinut în arest preventiv vreme de mai bine de un an, ca urmare a deciziei aceluiaşi complet de judecată care hotărîse ca Zaher Iskandarani să fie judecat în libertate.

Dincolo de toate aceste hibe mai mult sau mai puţin balcanice, preromantice sau postcomuniste, e clar că insul se află mereu în faţa unei dileme: plînge de mila bietei bătrîne care fură o pîine – cu condiţia ca pîinea să nu fie a lui; cere indulgenţă pentru minorii-hoţi de maşini doar atunci cînd nu are maşină. Hypocrite lecteur, mon semblable... Ideal ar fi să avem mereu de-a face cu o cumpănă dreaptă, micii infractori să fie pedepsiţi cu măsura cuvenită, clanurile mafiote să fie nu doar decapitate preelectoral, ci chiar dizolvate. După care să avem liniştea pentru a dezbate în ce măsură ne reuşeşte „să supraveghem şi să pedepsim“: dacă sistemul penitenciar şi privarea de libertate în mari colectivităţi de infractori este cea mai bună, cea mai ieftină, cea mai morală soluţie pentru a limita delincvenţa. Dar asta e – cum spunea Kipling – o altă poveste.

Zoe Petre este istoric şi activist civic. Cea mai recentă carte publicată este La Roumanie après 1989 (împreună cu Catherine Durandin; Paris, 2008).

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.