În Antichitate, tăcerea era semn de corupţie

În genere, ceea ce izbeşte imaginaţia publicului contemporan în legătură cu societăţile antice este caracterul public şi explicit al multor aspecte pe care azi le-am considera secrete intangibile. Dezbătute aproape fără excepţie de Adunarea Poporului – demos, comitia – la care iau parte cîteva mii de cetăţeni, deciziile referitoare la război, rapoartele şi mesajele soliilor trimise în alte cetăţi sau la curţi ale regilor barbari, şi tot felul de alte probleme care azi ni se par a impune măcar discreţie, dacă nu chiar pecetea secretului, făceau în lumea antică obiectul unor aprinse discuţii publice „în gura mare“.

Interdicţia de a vorbi în adunarea poporului este adesea socotită o pedeapsă dintre cele mai grave. „Acesta a fost un cetăţean care a luat parte mereu la toate acţiunile organizate de cei de vîrsta lui, (…) şi acum e silit să tacă, privat nu doar de toate celelalte bunuri (care îi fuseseră confiscate), ci şi de dreptul esenţial de a vorbi şi de a se plînge; el nu are nici măcar posibilitatea de a vă spune, o, atenieni, dacă tot ce i s-a întîmplat este drept sau nedrept“, spune Demostene în discursul său Contra lui Meidias – persecutorul acelui anonim redus cu de-a sila la tăcere. Într-adevăr, dacă egalitatea în drepturi politice se traduce, cum ne spune Herodot, în isegoria – dreptul egal la cuvînt în ecclesia sau la tribunal –, contrariul acestor drepturi, atimia, pierderea drepturilor cetăţeneşti, e marcată înainte de toate de interdicţia de a vorbi în public.

În tragediile din secolul V î.Hr., discursul se situează invariabil de partea gloriei, în vreme ce tăcerea se înscrie în sfera obscurului, a efemerului şi a morţii. Mai mult, tăcerea e suspectă, măcar de laşitate: cetăţeanul animat de un adevărat civism nu tace cînd descoperă o ameninţare la adresa binelui comun, el o denunţă public, în adunare, indiferent de consecinţe. Adesea însă tăcerea e semnul exterior al corupţiei. Demostene susţine că un oarecare Aristogiton, contra căruia rosteşte un discurs devenit celebru, avea informaţii precise cu privire la ticăloşiile unui concetăţean, dar a tăcut, fiindcă „a primit ceva“. Iar adversarul cel mai detestat al marelui orator, Eschine, devine, prin tăcerea lui, complicele regelui macedonean Filip.

Deşi este, ne spune Demostene, un actor de doi bani, sortit rolurilor de tiran în tragedie, el a uitat pînă şi replica lui Creon, regele tiranic din Antigona lui Sofocle, care proclamă că toţi cetăţenii „sînt obligaţi să vorbească atunci cînd siguranţa cetăţii este primejduită“. Eschine e însă şi mai demn de dispreţ decît tiranul Creon, de vreme ce nu susţine denunţarea făţişă a primejdiilor, ci practică tăcerea şi taina, caracteristice regimurilor nedemocratice. Eschine e plătit de un tiran – Filip al II-lea – şi se ascunde cu tiranul împreună. Complicitatea lor e o conspiraţie a tăcerii.

Dimpotrivă, un orator cinstit proclamă imperativul de a spune public ce periclitează soarta cetăţii, oricît de periculos ar fi să o facă: „Prefer, spune Demostene, să par că vorbesc fără rost decît să vă înşel, compatrioţi, trecînd sub tăcere ce cred eu că e mai bine pentru binele comun“.

În tragedie, acest imperativ e un loc comun: un personaj al lui Euripide spune: „Cînd e vorba să apăr întreaga armată greacă, e ruşinos să păstrez tăcerea şi să-i las pe barbari să vorbească!“. Iar alt erou tragic, Telephos, exclamă: „Şi de-ar fi ca o secure să mi se înfigă în grumaz, şi tot n-aş putea să tac, atunci cînd am de dat un răspuns limpede!“.

Iată de ce şi grecii, ca şi romanii, nutreau o sănătoasă neîncredere în legătură cu secretele, chiar şi cu cele de stat. O scriere de genul celei a lui Procopius din Cezareea, Arcana Imperii (Tainele Imperiului – sau „ale puterii imperiale“), nu ar fi fost nici măcar de conceput la Atena în epoca clasică, sau chiar la Roma – unde Senatul se mai reunea cîteodată în şedinţă secretă.

Procopius a fost mulţi ani adsessor (consilier juridic) al generalului Belisarius, contemporanul şi supusul împăratului Iustinian. În secolul al VI-lea d.Hr., cînd trăiesc toate cele trei celebre personaje, curtea bizantină era deja de multă vreme un loc al şoaptelor şi al intrigilor tainice. (…) 

(fragment din textul apărut în revista Historia)