Un mai (mai) aparte

Anul 1968 era unul neobişnuit de generos cu iubitorii români ai culturii franceze. O mulţime de cărţi noi în populara colecţie "Livres de poche" apăruseră brusc la librăria Creţulescu, o mulţime de prieteni aveau voie să călătorească în Franţa, ba la congrese, ba pe la rudele brusc devenite avuabile, abonamentele la Vaillant (sau era deja Pif?) erau accesibile. Cînd, în mai, generalul De Gaulle a venit pentru cinci zile în România şi a recitat versuri de Eminescu, toate stereotipele francofile moştenite de la bunici s-au activat nemăsurat. Aceleaşi stereotipe s-au prăbuşit imediat, căci Franţa bunicilor era de nerecunoscut. Studenţii intraseră în fibrilaţie, iar nedumerirea noastră creştea cu fiecare zi mai mult. Un coleg care şi-o manifestase pe stradă, la Paris, confruntat cu o mulţime de tineri furioşi, mîncase bătaie; într-un cămin din atît de burghezul şi calmul Strasbourg, unde locuia ca bursier, un altul primise vizita a trei colegi foarte tineri şi foarte dezbrăcaţi, care îi solicitau semnătura pe un manifest pentru libertatea sexuală în cămine (şi fusese a doua zi împiedicat să intre la cursuri ca "anticomunist" fiindcă, prudent şi scandalizat în părţi egale, îi trimisese să-şi pună pantalonii). Aflam de greve ale gunoierilor, de greve ale metroului - în fine, dar nu în ultimul rînd, de greva studenţilor, care se extinsese de la Nanterre la tot Parisul, apoi la mai toate universităţile franceze. Ce le lipsea? Nu puteam pricepe, şi ne era chiar ciudă pe toată această agitaţie care zgîlţîia din temelii o lume în care bibliotecile gemeau de cărţi la care noi nu aveam acces, ziarele scriau ce voiau ziariştii şi cititorii lor, călătoriile erau o libertate, nu un privilegiu - şi care vorbea, culmea, franţuzeşte! Sorbona era un loc sacru, de ce se baricadau la Sorbona? Aşa am aflat ce înseamnă autonomie universitară: rectorul interzisese accesul poliţiei în clădire, drept care poliţia stătea la poartă, iar studenţii strigau mort aux vaches! şi nu păţeau nimic. Aflam fragmente: celebrul Jean-Louis Barrault - atunci director al Teatrului Odeon - interzisese şi el intrarea poliţiei în teatrul ocupat de tineri; stelele tot mai strălucitoare ale noului cinema francez, Godard şi Truffaut, a căror faimă ajunsese chiar şi pînă la noi, întrerupseseră splendoarea riturilor consacrate de la Cannes, în semn de solidaritate cu studenţii. Nu mai ştiam ce să credem. Nici comuniştii francezi nu ştiau ce să creadă. Cum îmi spunea atunci cu umor un mare profesor francez, fervent radical-socialist (deci profund anticomunist), cu ţigara lui Gauloise veşnic arzîndă la colţul gurii, studenţii s-au răsculat, De Gaulle se plimbă pe la voi recitînd poeme, Pompidou admiră în Iran dansatoare din buric, noroc cu PCF, marele apărător al ordinii burgheze. În primele zile ale lui septembrie 1968, a avut loc la Mamaia un colocviu de o calitate intelectuală excepţională, "Sursele arheologice ale civilizaţiei europene", cu o participare la vîrf a savanţilor din Occident. Spre marea noastră bucurie, invadarea Cehoslovaciei nu-i împiedicase decît pe cîţiva dintre ei să participe. Mulţi dintre ei veniseră cu soţiile, cărora nu le prea păsa de Cehoslovacia, fiind încă traumatizate de evenimentele din mai. Cred că abia atunci am început să pricep: una dintre aceste distinse doamne îmi explica îndelung că toţi studenţii erau drogaţi şi spioni chinezi, în vreme ce alta mă întreba retoric: "cum adică, soţul meu să vorbească cu studenţii? El e profesor, ce are el de vorbit cu nişte studenţi, cum îşi permit?". Fraza asta m-a urmărit obsesiv şi m-a făcut să percep, dincolo de agitaţia politică, de spionii maoişti, de sărbătorile revoluţionare şi de lozincile troţkisto-suprarealiste cu care s-au încîntat mii de tineri atunci, pe de-o parte - violenţa destructivă a stîngii, pe de alta - rigiditatea unui sistem academic pe care, copleşită de nostalgiile părinţilor şi profesorilor mei, exilată intelectual şi exilată pur şi simplu în patria mea socialistă, îl idealizasem fără rezerve. Aşa, amărîţi şi săraci de cărţi cum eram, noi vorbeam cu profesorii noştri. Măcar atît. În anul următor, am avut privilegiul - cu care n-am încetat nici azi să mă mîndresc - de a mă împrieteni cu Pierre Vidal-Naquet, unul dintre cei mai novatori istorici ai Antichităţii din generaţia postbelică şi o conştiinţă civică de o excepţională vigilenţă. Am aflat că şi el, şi cei mai mulţi dintre colegii şi elevii lui, care mi-au devenit şi ei prieteni, se aflaseră în mai pe baricade. Dincolo de atmosfera romantic-revoluţionară, de amintirea care, cu timpul, nu s-a evaporat, s-a epurat doar de tot ce fusese confuz şi ciudat în tensiunea de atunci, Vidal-Naquet, care era bolnav de luciditate, n-a încetat să analizeze, să claseze, să explice. Împreună cu Alain Schnapp - unul dintre cei mai apropiaţi elevi şi prieteni (Vidal-Naquet vorbea tot timpul cu studenţii!) - a publicat un volum masiv de documente, Journal de la Commune étudiante (Seuil, 1968, reeditat în 1988) care consemna şi sistematiza graffiti, manifeste, discursuri, caricaturi, fotografii, lozinci şi tot ce s-a mai putut păstra din marele haos al lui mai ’68. Am evocat de multe ori, cu amicii mei parizieni, pe marginea amintirilor şi a acestui foarte important corpus documentar, împrejurările din acea primăvară ciudată. Fără să cred că am înţeles integral reacţia în lanţ a marilor universităţi occidentale - căci, ştim bine, mai ’68 ne e mai familiar fiindcă a fost mai spectaculos, şi fiindcă am fost multă vreme mai atenţi la ce se petrece în Franţa, dar nici campusurile americane, nici universităţile italiene nu au fost mai prejos atunci - ştiu măcar un lucru: acea imensă Frondă a tinerei generaţii occidentale nu poate fi redusă la dimensiunile unei simple diversiuni. De cîte ori, cînd se lăsa seara în Piaţa Universităţii, nu m-am gîndit la mai ’68: il est interdit d’interdire!