Copilăria ca o rană deschisă

Ștefan DĂRĂBUȘ
Publicat în Dilema Veche nr. 407 din 1-7 decembrie 2011
Copilăria ca o rană deschisă jpeg

Copilăria ar trebui să fie paradisul pe pămînt. Singura etapă a vieţii lipsită de îngrijorări, de angoase, de nelinişti. Opusul a tot ceea ce reprezintă maturizarea, cu tarele ei implicite: ambivalenţa firii, ipocrizia din relaţiile interumane, stresul pentru siguranţa zilei de mîine, dezamăgirile, loviturile luate-n stomac, una cîte una, duşmăniile, eşecurile şi apoi încordarea revenirilor. Pentru mulţi copii, însă, maturizarea începe mult prea devreme: încă din primii ani ai vieţii. Ei sînt cei pentru care timpul nu are deloc răbdare. 

Fără iubire

Cînd intram pe poarta Casei de Copii, se năpusteau toţi cei 200 de prunci spre mine. Veneau ca un tsunami şi mă-nconjurau din toate părţile. Toţi voiau să-mi spună ceva. Să mă atingă. Să fiu al lui sau a ei, pentru o conversaţie de cîteva cuvinte, într-un vacarm de nedescris, în care greu puteam discerne, între frînturile de fraze, cine le mai şi spunea. Reţin privirile ţintite spre mine, toate deodată, aud ţiuitul şi strigătele (căci fiecare voia să-l acopere pe celălalt) şi simt încă mîinile care mă prindeau jur-împrejur, trăgîndu-mă fiecare în altă parte. La un moment dat, cînd vedeau că nu am ce face, că nu pot vorbi cu toţi deodată, se mai linişteau. Stăteau la rînd, aşteptînd fiecare minutul lui de atenţie, frîntura lui de conversaţie. Voiau să ştie dacă-mi aduceam aminte de numele lor. Dacă-i mai ştiam de data trecută. Dacă ţineam minte în ce erau atunci îmbrăcaţi. Sau să vorbesc cu îngrijitorii, să le rezolve nişte probleme: careva-i bătea, altul le lua mîncarea, altcineva le purta hainele. Şi alţii mă întrebau dacă am apucat să le văd părinţii, fraţii, bunicii. Dacă mi-au spus cînd o să vină să-i vadă.

Fiind atît de mulţi, nimeni nu-i putea acorda atenţie doar unuia sau altuia dintre ei. La grămadă, porţia de atenţie individuală pe care o primeau era infimă. Şi fără comunicare unu la unu, copilul supravieţuieşte de la o zi la alta, obişnuindu-se că e doar un număr şi că, dacă vrea să iasă cumva în evidenţă, trebuie să spargă ceva, să mintă, să bată pe careva sau să-şi răstoarne mîncarea pe jos. Atunci, ca prin minune, vine un om mare care-i vorbeşte doar lui. 

Era un centru de plasament, o instituţie de tip vechi, pentru copii „cu deficienţe“. Ştampila asta le e pusă în jurul vîrstei de patru ani. Apoi, cei ce primesc etichetarea asta o poartă după ei toată viaţa. Totul se întîmplă acolo: dormitul, mîncatul, şcoala, ceva joc, apoi iar dormitul, mîncatul, şcoala şi aşa mai departe. Cu oameni diferiţi, din timp în timp, cu colegi de cameră care vin şi pleacă. Fiecare din ei e în aceeaşi situaţie: nu au nici un fel de control asupra vieţilor lor. 

Înregimentarea

Începe din secţia de maternitate. Unde o mamă disperată, singură, fără sprijin crede că oricine altcineva e mai capabil decît ea să-i îngrijească băiatul sau fetiţa. Bebeluşul e dus în secţia de maternitate unde mai sînt cîteva zeci. Vreo două asistente medicale abia prididesc să-i schimbe şi să le dea biberonul. Nimeni nu are timp să-l ia în braţe şi să-l hrănească într-o poziţie normală. Aşa că sticla e pusă lîngă guriţă, pe pernă, iar el, cu căpşorul într-o parte, o apucă cum poate şi bea laptele. Dar firicelul de lapte se scurge pe lîngă colţul gurii, în ureche. Urechea se infectează în timp, iar bebeluşul nu mai aude bine. Îngrijitoarele nu ştiu de ce plînge întruna şi, oricum, nu au timp de el. Aşa că, după ce plînge cît plînge, încetează să mai plîngă. Undeva, în mintea lui de copil, înţelege că plînge degeaba, că nimeni nu vine să-l ajute. Aşa se face că intri în secţii de maternitate în care e o linişte mormîntală, deşi eşti înconjurat de prunci. Nu plîng. Nu se mişcă. Nu îngaimă nici un sunet. 

Identitate, lipsă de încredere şi sentimentul apartenenţei

De la afectarea auzului, bebeluşul încetează să audă. Prin urmare, nu mai are cum să înveţe vorbirea. Şi, oricum, nu vorbeşte nimeni cu el că nu e timp de aşa ceva. Sînt prea mulţi copii. Şi pentru că foarte rar se întîmplă să fie luat în braţe, nu învaţă să se uite în ochii oamenilor, nu face contact vizual. Din absenţa conversaţiei, din lipsa contactului vizual şi a îmbrăţişării în timpul hrănirii, copiii învaţă că între ei şi lumea din jurul lor nu prea există loc de comunicare. Aşa că încep să comunice cu ei înşişi: se joacă cu mînuţele, se leagănă obsesiv înainte şi-napoi: încep să arate ca nişte copii „handicapaţi“. Şi pentru că laptele se scurge pe lîngă gît sau în ureche, nu se hrănesc bine şi ajung să fie etichetaţi şi „distrofici“. Nimeni nu-i ajută să stea în fund, muşchii li se atrofiază pe bune şi, de aici, faptul că nu pot să umble în picioare, sau că umblă în picioare mult mai tîrziu decît ar trebui – e doar o chestiune de timp.  Din lipsa stimulării – jucatul cu mîinile sau legănatul se transformă în autostimulare – copiii încep să se lovească din ce în ce mai tare, pentru că au nevoie de o formă de stimulare. Iar atunci cînd aceasta nu vine de la un adult care să aibă grijă de ei, copiii se lovesc, să simtă o formă de atingere, fie ea şi agresivă. Ei nici nu realizează că felul în care se autostimulează nu e în regulă, că violenţa nu-şi are locul în filmul ăsta: dorind să se simtă parte din lumea înconjurătoare, nefiind cine să le arate asta, prin atingeri fireşti, prin mîngîieri sau îmbrăţişări, ajung la comportament autoagresiv.

Şi uite-aşa, la un an sau doi, îngrijitorii consemnează că Ion sau Maria sînt handicapaţi sau distrofici, pentru că nu vorbesc, nu fac contact vizual, nu umblă sau se joacă întruna cu mîinile şi exhibă comportament autoagresiv. Bineînţeles, toate simptomele astea poartă denumiri savante, care sînt consemnate într-un dosar de o persoană care observă preţ de cîteva minute copilul. Din păcate, efectele instituţionalizării, consecinţele lipsei de iubire, de ataşament nu sînt consemnate. Şi, de aici, ruta prin viaţă a copilului e clară, iar potenţialul lui – limitat fantastic, prin etichetare şi mutilare produsă de un sistem în care copilul e subiect al sistemului de sănătate, subiect al sistemului de învăţămînt, orice, dar nu copil cu nevoile de iubire, de afecţiune, de atenţie individuală pe care le are oricine.

Efectele instituţionalizării asupra copiilor

Bruce D. Perry a scanat creierul unor copii de trei ani şi a demonstrat ştiinţific impactul agresiv al neglijenţei asupra dezvoltării creierului: pe de o parte, copilul care beneficiază de ataşament şi de afecţiune are activitate ridicată, iar celulele din lobii temporali se dezvoltă, ceea ce duce la dezvoltarea normală a creierului. Pe de altă parte, copilul care nu primeşte afecţiune şi nu are parte de ataşament are activitate redusă şi celule moarte în lobii temporali, ceea ce duce la stagnarea dezvoltării creierului. Scanările neurobiologice au demonstrat impactul cumplit al neglijării severe asupra părţilor din creier responsabile de dezvoltarea empatiei şi a comportamentului social. S-a demonstrat şi felul în care substanţele neurochimice induse de stres conduc la moartea celulelor: neglijarea le cauzează copiilor atrofierea regiunilor nestimulate ale creierului. Deprivarea severă de atenţie şi de ataşament duce la întîrzieri cognitive, sociale, comportamentale şi emoţionale. Cu puţine excepţii, copiii care cresc în instituţii de la o vîrstă fragedă nu învaţă să umble sau să vorbească nici pînă la vîrsta de patru ani şi au foarte puţină încredere în ei înşişi. Iubirea primită în copilărie te învaţă să faci faţă greutăţilor vieţii, iar lipsa iubirii te lasă complet dezarmat şi vulnerabil, nepregătit, ca adult, să iei viaţa în mîini şi să-i faci faţă.

Despre trecut, prezent şi viitor

Ana a crescut în instituţii de la naştere. Din maternitate a fost dusă în leagăn. Din leagăn – în centrul pentru preşcolari. De aici, într-un centru pentru şcolari. Apoi am reuşit să o aducem într-o familie de asistenţi maternali. În sesiunile de pregătire pentru plasamentul familial, discutăm despre viaţa ei de pînă atunci. Aflăm că nu are poze cu ea de cînd era mică şi pînă în prezent. E doar poza de la dosar, pe care ea nici nu o are. Unul dintre exerciţiile din pregătirea pentru mutare (şi e prima dată cînd Ana e implicată în ceea ce urmează să se întîmple în viaţa ei) a fost să deseneze ceva despre viaţa ei. 

A desenat un geam cu zăbrele. 

Şi-ar fi dorit enorm să ştie cum arăta cînd a fost mică. Cine i-a fost alături. Toţi s-au perindat pe lîngă ea ca-ntr-un film, în viteză. Nu i-a ţinut nimeni ziua de naştere. De obicei, cînd se aducea un tort, era în grup, pentru toţi cei născuţi în luna aceea. Ca şi alţi copii care au crescut asemeni ei, Ana nu are trecut, habar n-are de prezentul ei şi nu prea putea să-şi schiţeze viitorul. Cînd nu ştii cine ai fost, cine eşti, prea puţin poţi să-ţi imaginezi ceea ce va fi în viaţa ta. 

Din fericire pentru Ana, acum începe să se schimbe ceva: e şi ea implicată în planurile pentru viitorul ei şi urmează să trăiască într-o familie. E visul pe care l-a avut întotdeauna. 

Ştefan Dărăbuş, Ph.D., este director al Fundaţiei Hope and Homes for Children, România.

Foto: Fundaţia HHC România / P. Călinescu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
BBC: Unanimitate în guvernul israelian privind răspunsul la atacul iranian
Hanoch Milwidsky, vicepreședinte al parlamentului israelian și membru al Knessetului din partea Partidului Likud al premierului Netanyahu, a declarat pentru BBC că există unanimitate în guvernul israelian cu privire la faptul că ar trebui să existe un răspuns la atacul iranian.
image
Topul țărilor europene cu cei mai educați locuitori. Pe ce loc e România
Ponderea persoanelor cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, iar femeile sunt, în general, cele mai educate. România are cel mai mic procent din UE în ceea ce privește numărul de persoane cu studii superioare.
image
Televiziunea iraniană, fake news grosolan despre atacul asupra Israelului. Ce video a arătat populației ca fiind „lovitura de succes” VIDEO
Televiziunea de stat iraniană a difuzat duminică, în mod repetat, o înregistrare video cu un incendiu în Chile, susținând că este vorba de imagini cu rachete care au lovit cu succes ținte din Israel.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.