Copilăria ca o rană deschisă
Copilăria ar trebui să fie paradisul pe pămînt. Singura etapă a vieţii lipsită de îngrijorări, de angoase, de nelinişti. Opusul a tot ceea ce reprezintă maturizarea, cu tarele ei implicite: ambivalenţa firii, ipocrizia din relaţiile interumane, stresul pentru siguranţa zilei de mîine, dezamăgirile, loviturile luate-n stomac, una cîte una, duşmăniile, eşecurile şi apoi încordarea revenirilor. Pentru mulţi copii, însă, maturizarea începe mult prea devreme: încă din primii ani ai vieţii. Ei sînt cei pentru care timpul nu are deloc răbdare.
Fără iubire
Cînd intram pe poarta Casei de Copii, se năpusteau toţi cei 200 de prunci spre mine. Veneau ca un tsunami şi mă-nconjurau din toate părţile. Toţi voiau să-mi spună ceva. Să mă atingă. Să fiu al lui sau a ei, pentru o conversaţie de cîteva cuvinte, într-un vacarm de nedescris, în care greu puteam discerne, între frînturile de fraze, cine le mai şi spunea. Reţin privirile ţintite spre mine, toate deodată, aud ţiuitul şi strigătele (căci fiecare voia să-l acopere pe celălalt) şi simt încă mîinile care mă prindeau jur-împrejur, trăgîndu-mă fiecare în altă parte. La un moment dat, cînd vedeau că nu am ce face, că nu pot vorbi cu toţi deodată, se mai linişteau. Stăteau la rînd, aşteptînd fiecare minutul lui de atenţie, frîntura lui de conversaţie. Voiau să ştie dacă-mi aduceam aminte de numele lor. Dacă-i mai ştiam de data trecută. Dacă ţineam minte în ce erau atunci îmbrăcaţi. Sau să vorbesc cu îngrijitorii, să le rezolve nişte probleme: careva-i bătea, altul le lua mîncarea, altcineva le purta hainele. Şi alţii mă întrebau dacă am apucat să le văd părinţii, fraţii, bunicii. Dacă mi-au spus cînd o să vină să-i vadă.
Fiind atît de mulţi, nimeni nu-i putea acorda atenţie doar unuia sau altuia dintre ei. La grămadă, porţia de atenţie individuală pe care o primeau era infimă. Şi fără comunicare unu la unu, copilul supravieţuieşte de la o zi la alta, obişnuindu-se că e doar un număr şi că, dacă vrea să iasă cumva în evidenţă, trebuie să spargă ceva, să mintă, să bată pe careva sau să-şi răstoarne mîncarea pe jos. Atunci, ca prin minune, vine un om mare care-i vorbeşte doar lui.
Era un centru de plasament, o instituţie de tip vechi, pentru copii „cu deficienţe“. Ştampila asta le e pusă în jurul vîrstei de patru ani. Apoi, cei ce primesc etichetarea asta o poartă după ei toată viaţa. Totul se întîmplă acolo: dormitul, mîncatul, şcoala, ceva joc, apoi iar dormitul, mîncatul, şcoala şi aşa mai departe. Cu oameni diferiţi, din timp în timp, cu colegi de cameră care vin şi pleacă. Fiecare din ei e în aceeaşi situaţie: nu au nici un fel de control asupra vieţilor lor.
Înregimentarea
Începe din secţia de maternitate. Unde o mamă disperată, singură, fără sprijin crede că oricine altcineva e mai capabil decît ea să-i îngrijească băiatul sau fetiţa. Bebeluşul e dus în secţia de maternitate unde mai sînt cîteva zeci. Vreo două asistente medicale abia prididesc să-i schimbe şi să le dea biberonul. Nimeni nu are timp să-l ia în braţe şi să-l hrănească într-o poziţie normală. Aşa că sticla e pusă lîngă guriţă, pe pernă, iar el, cu căpşorul într-o parte, o apucă cum poate şi bea laptele. Dar firicelul de lapte se scurge pe lîngă colţul gurii, în ureche. Urechea se infectează în timp, iar bebeluşul nu mai aude bine. Îngrijitoarele nu ştiu de ce plînge întruna şi, oricum, nu au timp de el. Aşa că, după ce plînge cît plînge, încetează să mai plîngă. Undeva, în mintea lui de copil, înţelege că plînge degeaba, că nimeni nu vine să-l ajute. Aşa se face că intri în secţii de maternitate în care e o linişte mormîntală, deşi eşti înconjurat de prunci. Nu plîng. Nu se mişcă. Nu îngaimă nici un sunet.
Identitate, lipsă de încredere şi sentimentul apartenenţei
De la afectarea auzului, bebeluşul încetează să audă. Prin urmare, nu mai are cum să înveţe vorbirea. Şi, oricum, nu vorbeşte nimeni cu el că nu e timp de aşa ceva. Sînt prea mulţi copii. Şi pentru că foarte rar se întîmplă să fie luat în braţe, nu învaţă să se uite în ochii oamenilor, nu face contact vizual. Din absenţa conversaţiei, din lipsa contactului vizual şi a îmbrăţişării în timpul hrănirii, copiii învaţă că între ei şi lumea din jurul lor nu prea există loc de comunicare. Aşa că încep să comunice cu ei înşişi: se joacă cu mînuţele, se leagănă obsesiv înainte şi-napoi: încep să arate ca nişte copii „handicapaţi“. Şi pentru că laptele se scurge pe lîngă gît sau în ureche, nu se hrănesc bine şi ajung să fie etichetaţi şi „distrofici“. Nimeni nu-i ajută să stea în fund, muşchii li se atrofiază pe bune şi, de aici, faptul că nu pot să umble în picioare, sau că umblă în picioare mult mai tîrziu decît ar trebui – e doar o chestiune de timp. Din lipsa stimulării – jucatul cu mîinile sau legănatul se transformă în autostimulare – copiii încep să se lovească din ce în ce mai tare, pentru că au nevoie de o formă de stimulare. Iar atunci cînd aceasta nu vine de la un adult care să aibă grijă de ei, copiii se lovesc, să simtă o formă de atingere, fie ea şi agresivă. Ei nici nu realizează că felul în care se autostimulează nu e în regulă, că violenţa nu-şi are locul în filmul ăsta: dorind să se simtă parte din lumea înconjurătoare, nefiind cine să le arate asta, prin atingeri fireşti, prin mîngîieri sau îmbrăţişări, ajung la comportament autoagresiv.
Şi uite-aşa, la un an sau doi, îngrijitorii consemnează că Ion sau Maria sînt handicapaţi sau distrofici, pentru că nu vorbesc, nu fac contact vizual, nu umblă sau se joacă întruna cu mîinile şi exhibă comportament autoagresiv. Bineînţeles, toate simptomele astea poartă denumiri savante, care sînt consemnate într-un dosar de o persoană care observă preţ de cîteva minute copilul. Din păcate, efectele instituţionalizării, consecinţele lipsei de iubire, de ataşament nu sînt consemnate. Şi, de aici, ruta prin viaţă a copilului e clară, iar potenţialul lui – limitat fantastic, prin etichetare şi mutilare produsă de un sistem în care copilul e subiect al sistemului de sănătate, subiect al sistemului de învăţămînt, orice, dar nu copil cu nevoile de iubire, de afecţiune, de atenţie individuală pe care le are oricine.
Efectele instituţionalizării asupra copiilor
Bruce D. Perry a scanat creierul unor copii de trei ani şi a demonstrat ştiinţific impactul agresiv al neglijenţei asupra dezvoltării creierului: pe de o parte, copilul care beneficiază de ataşament şi de afecţiune are activitate ridicată, iar celulele din lobii temporali se dezvoltă, ceea ce duce la dezvoltarea normală a creierului. Pe de altă parte, copilul care nu primeşte afecţiune şi nu are parte de ataşament are activitate redusă şi celule moarte în lobii temporali, ceea ce duce la stagnarea dezvoltării creierului. Scanările neurobiologice au demonstrat impactul cumplit al neglijării severe asupra părţilor din creier responsabile de dezvoltarea empatiei şi a comportamentului social. S-a demonstrat şi felul în care substanţele neurochimice induse de stres conduc la moartea celulelor: neglijarea le cauzează copiilor atrofierea regiunilor nestimulate ale creierului. Deprivarea severă de atenţie şi de ataşament duce la întîrzieri cognitive, sociale, comportamentale şi emoţionale. Cu puţine excepţii, copiii care cresc în instituţii de la o vîrstă fragedă nu învaţă să umble sau să vorbească nici pînă la vîrsta de patru ani şi au foarte puţină încredere în ei înşişi. Iubirea primită în copilărie te învaţă să faci faţă greutăţilor vieţii, iar lipsa iubirii te lasă complet dezarmat şi vulnerabil, nepregătit, ca adult, să iei viaţa în mîini şi să-i faci faţă.
Despre trecut, prezent şi viitor
Ana a crescut în instituţii de la naştere. Din maternitate a fost dusă în leagăn. Din leagăn – în centrul pentru preşcolari. De aici, într-un centru pentru şcolari. Apoi am reuşit să o aducem într-o familie de asistenţi maternali. În sesiunile de pregătire pentru plasamentul familial, discutăm despre viaţa ei de pînă atunci. Aflăm că nu are poze cu ea de cînd era mică şi pînă în prezent. E doar poza de la dosar, pe care ea nici nu o are. Unul dintre exerciţiile din pregătirea pentru mutare (şi e prima dată cînd Ana e implicată în ceea ce urmează să se întîmple în viaţa ei) a fost să deseneze ceva despre viaţa ei.
A desenat un geam cu zăbrele.
Şi-ar fi dorit enorm să ştie cum arăta cînd a fost mică. Cine i-a fost alături. Toţi s-au perindat pe lîngă ea ca-ntr-un film, în viteză. Nu i-a ţinut nimeni ziua de naştere. De obicei, cînd se aducea un tort, era în grup, pentru toţi cei născuţi în luna aceea. Ca şi alţi copii care au crescut asemeni ei, Ana nu are trecut, habar n-are de prezentul ei şi nu prea putea să-şi schiţeze viitorul. Cînd nu ştii cine ai fost, cine eşti, prea puţin poţi să-ţi imaginezi ceea ce va fi în viaţa ta.
Din fericire pentru Ana, acum începe să se schimbe ceva: e şi ea implicată în planurile pentru viitorul ei şi urmează să trăiască într-o familie. E visul pe care l-a avut întotdeauna.
Ştefan Dărăbuş, Ph.D., este director al Fundaţiei Hope and Homes for Children, România.
Foto: Fundaţia HHC România / P. Călinescu
