Harta cartierului Ostroveni din Rîmnicu Vîlcea, în care am copilărit, era împărţită în anii ’80 între două mari cîrciumi (chiar dacă reclamele luminoase de deasupra intrărilor le marketizau ca restaurante): Tic-Tac şi Cina. În rest, cei patruzeci de mii locuitori ai cartierului muncitoresc îşi mai împărţeau patru-cinci berării şi braserii de dimensiuni minuscule. Rezultatul acestei penurii de bodegi făcea ca Tic-Tac şi Cina să fie supraaglomerate cu muşterii, încă de la primele ore ale după-amiezei, iar seara era imposibil să mai distingi geografii exacte la mai mult de trei-patru metri distanţă. Ca să-l pot identifica pe tata, atunci cînd eram trimis, la fel ca toţi copiii vecinilor mei, să-l aduc acasă, trebuia să fac mai multe incursiuni prin perdeaua groasă de fum de ţigară şi vapori dulci de coniac şi lichior şi să ies apoi, cu respiraţia oprită, ca să iau aer.

Singurele alte spaţii alternative de socializare „la una mică“ erau mesele din proximitatea banchetelor de colţ, cu care începuseră la jumătatea anilor ’80 să fie populate mai toate bucătăriile mai spaţioase. Berea aproape că dispărea din peisaj, lăsînd locul ţuicii şi al vinului de producţie domestică, adus de la nelipsitele rude de la ţară. Tot de inspiraţie domestică era şi celebrul lichior Florio (o combinaţie exotică de sirop de vişine, alcool, esenţă de migdale), băutură pe care ai mei o aveau pregătită pentru vizite importante.

Au venit anii ’90, scena consumului de alcoolice şi munca împotriva plictisului s-au democratizat: la parterul blocului în care ne mutaserăm puteau fi numărate patru băruleţe. Cîte unul la fiecare două scări. Atmosferă intimă, lumină verde sau violet, vînzare pe datorie, „păcănele“ – titlu generic pentru toate jocurile electronice de noroc. Cum televizoarele color încă nu deveniseră un accesoriu domestic banal, barurile amplasate în fostele spaţii comerciale socialiste deveneau un soi de sufragerie ad-hoc. Ca să nu fie reperaţi şi boscorodiţi de consoarte sau de patronii cărora le datorau bani, unii dintre cheflii se deplasau la barurile de pe străzile din vecinătate.

La sfîrşitul anilor ’90, aproape toate aceste instituţii au fost înlocuite de peisajul vesel al caselor de amanet şi de schimb valutar. Le-am regăsit, însă, în aceeaşi perioadă, cînd am ajuns în Bucureşti. În mod ciudat, deşi fostele cartiere muncitoreşti şi campusurile studenţeşti de aici erau pline de bodegi pentru toate buzunarele, gusturile sau clasele, Centrul Istoric al Capitalei nu era nici pe departe destinaţia cohortelor de pelerini de astăzi. Nu sugerez că locul era pustiu, dimpotrivă: cele cîteva baruri şi cluburi existente aici atrăgeau un public fidel, de obicei din proximitatea dată de mediul universitar (încă nu-şi făcuseră apariţia puzderia de sedii de corporaţii şi de instituţii financiare).

În campusurile din Grozăveşti în care am stat timp de patru ani, mersul la o bere în bar era mai degrabă un mic eveniment, studenţii preferau formula petrecerilor spontane pe culoarele căminelor, cu băuturi cumpărate de la mini-marketurile improvizate în camere spaţioase din capătul etajelor. Pentru că majoritate petrecăreţilor preferau trăncăneala infinită – oricum nu se putea dansa, din cauza spaţiului restrîns, decît în grupuri de maximum şase-şapte persoane –, reţeta unui bairam reuşit era să aduci băutură în cantităţi suficiente cît să ţină pasul cu fluxul narativ al povestaşilor. Nimeni nu făcea nazuri, important era ca printre dozele de bere să strecoare spre final cîteva sticle de vin ieftin, pentru climaxul trăncănelilor. Cu cît era mai ieftin vinul, cu atît era mai dulce şi mai greu de dovedit. Cui şi de ce să-i pese?

Cînd am terminat facultatea, am încercat să refacem grupurile de sociabilitate, atît cît ne-au permis distanţele şi timpul, în bodegile de cartier din vecinătate în care plutea mai tot timpul senzaţia că toată lumea ştie pe toată lumea. La un moment dat însă, s-a produs un eveniment cu consecinţe oarecum catastrofice pentru un anumit tip de sociabilitate: primarul de-atunci al Capitalei, Traian Băsescu, a declarat război buticurilor şi băruleţelor de cartier improvizate în preajma pieţelor. În cîteva luni au dispărut aproape toate sub lamele şi şenilele buldozerelor civilizatoare. Le-au luat locul centre comerciale din ce în ce mai numeroase, mai aseptice, populate cu interacţiuni sociale neutre.

De aproape doi ani locuiesc pe Bulevardul Ion Mihalache, zona Domenii-Chibrit, cartier locuit cu decenii în urmă de o mare parte dintre lucrătorii de la CFR. Pentru că de-a lungul bulevardului, de la Piaţa Chibrit şi pînă la Piaţa Victoriei, nu există mai mult de trei-patru baruri sau restaurante, majoritatea ieşirilor la bere sau la vin au ca destinaţie centrul Bucureştiului. Pe aceeaşi distanţă, bulevardul este dantelat cu cca 10 supermarketuri, 10 case amanet, 5 cazinouri, 30 de filiale de bancă şi cam tot atîtea farmacii. Prin contrast, în cele cîteva dăţi cînd am ajuns la Bruxelles în ultimii ani, senzaţia cea mai puternică mi-au produs-o micile braserii de cartier, care păreau mai degrabă nişte centre sociale – prin numărul mare de interacţiuni dintre clienţii de la mese – decît nişte spaţii dedicate exclusiv consumului. Revenind pe teren autohton, un interlocutor i se plîngea jurnalistului Adrian Deoancă, în timpul unui teren antropologic într-un bar de la Piaţa Presei: „Bucureştiul s-a umplut de cluburi şi localuri de fiţe, devine din ce în ce mai greu să găseşti o bodegă cinstită“. Oare nu este ăsta momentul în care ar trebui să apară un ghid al „bodegilor cinstite“ din Bucureşti, şi pentru fiecare oraş în parte?

Ultima dată cînd am trecut prin Rîmnicu Vîlcea, în decembrie anul trecut, în locul fostului Tic-Tac se găsea sediul unei filiale de bancă, iar la Cina un salon de înfrumuseţare...

Bogdan Iancu este cercetător la Muzeul Ţăranului Român. Susţine seminarii la Facultatea de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.