Dinamica generaţională a violenţei

La o nuntă săptămîna trecută, un amic îşi destăinuia visul secret de a fugi din ţară. „Îţi recomand Norvegia!“, zice altul, care e deja stabilit acolo, pe un post de bibliotecar cu salariu incredibil. „Păi, şi dacă nimeresc în calea lunetei lui Breivik? „ „E gata, l-au închis, încă 20 de ani e linişte la ei, pînă îi mai sare unuia supapa.“

Probabil aşa se manifestă războaiele la ei, iar 20 de ani e ciclul dinamicii generaţionale la norvegieni. „Ştiinţa“ asta a dinamicii generaţionale, inventată de un anume John J. Xenakis, are ceva din psiho-istoria lui Isaac Asimov. Urmăreşte comportamente agregate ale populaţiilor pe scară naţională, pentru a prezice anumite evenimente istorice în baza celor care au avut deja loc, conform unui ciclu emoţional pe care îl parcurg generaţiile. E inspirată de cîteva principii – unul ar fi utilitatea marginală, o ştim de la lecţia de economie dintr-a XI-a, unde zicea că omului însetat fiecare pahar de apă îi aduce o satisfacţie mai mică decît paharul precedent, pînă se ajunge la saturaţie, moment în care nevoia trebuie lăsată să-şi reintre în funcţie. Transpus la o scară mai largă, se poate spune că omul se satură de bine, şi de la o vreme îi trebuie ceva mai interesant, fie şi în propriul detriment. Al doilea principiu zice că omul nu e o fiinţă raţională aşa cum îi place să se promoveze, ci una emoţională cu puseuri de raţiune. Altfel n-ar exista ştiinţele politice şi marketingul. Afirmaţia asta e direct legată (sau determinată) de o altă observaţie, că generaţiile nu prea au ţinere de minte. E dificil să empatizezi cu groaza resimţită de bunici pe cîmpul de luptă, cînd tot ce ştii despre arme este ce ai învăţat cînd jucai Call of Duty. Sigur, mai sînt şi filmele să ne împrospăteze memoriile absente, dar parcă totuşi Saving Private Ryan a fost mai mult cool decît horror, iar finalul ăla cu morminte de soldaţi – lacrimogen rău, curat hollywoodian, n-ai vedea aşa ceva într-o producţie europeană adevărată şi cinică.

Conform dinamicii generaţionale, era previzibil ca după conflagraţii mondiale să se instaureze comunismul, această îmbrăţişare absolută între fraţi care au suferit alături din pricina orgoliilor de dreapta. Ori, mutînd problema cu mii de ani înainte, creştinismul. Amîndouă, după ce au încercat să simplifice problema abuzului de clasă cu un regulament stîngist şi propovăduit în mod viral, au devenit pe nesimţite instrumente politice pentru generaţii ulterioare care nu cunoscuseră sentimentul original al acestor dogme, şi au dus la atrocităţi inimaginabile înfăptuite tocmai în numele lor. Mecanismele dinamicii generaţionale au la bază faptul că fiecare generaţie pierde ceva din empatia şi simpatia cu generaţiile precedente, pînă cînd se ajunge la un individualism extrem care ajunge să fie înăbuşit în violenţă. În alţi termeni, avem de-a face cu o oscilaţie pe termen lung între atitudinile de stînga şi cele de dreapta, omul fiind în general indecis între ideea că e autosuficient şi nevoia de a colabora cu aproapele în interes comun. Oamenii se afurisesc în timp, adîncind crize ce adesea explodează în conflict. După care conflictul se consumă şi energia orgoliilor se disipă, martorii evenimentelor îşi recapătă conştiinţa monstruozităţii şi totul se linişteşte o vreme, pînă la următoarea generaţie, care începe din nou ciclul uitării. Nici avertismentele nu par să ajute. Nimic din ceea ce a scris Orwell în 1984 sau Ferma Animalelor nu a împiedicat ca exact lucrurile pe care le-a scris să se întîmple, şi să continue să se întîmple chiar în zilele noastre, cînd aud tot mai mulţi politicieni exprimînd opinii ce citează involuntar din Orwell.

Politicianului olandez Geert Wilders i-a crăpat puţin obrazul cînd s-a auzit citat de teroristul de la Oslo. Nu trebuie totuşi să mergem cu căutarea ţapilor ispăşitori pînă în pînzele albe. Aud că hobby-ul apăsatului pe trăgaci i-a fost cultivat de jocurile Call of Duty, că asculta pe iPod coloana sonoră la The Lord of the Rings în timp ce îşi masacra victimele. Au început iar discuţiile pe seama faptului că jocurile video şi literatura fantastică ne iau minţile. Mai e doar un pas pînă la a pune gestul lui Brevik pe seama creştinismului.

Black metal vs Biserică

Paradoxal, cu 20 de ani înainte, Norvegia a fost răvăşită de un alt şir de incidente, de data asta împotriva creştinismului, din postură păgînă. Mişcarea black metal agregată în oraşul Bergen s-a promovat printr-o campanie de incendieri de biserici, vandalizări de cimitire şi asasinate. Au fost vizate şi unele monumente naţionale, precum biserica Fantoft, ale cărei rămăşiţe apar pe coperta albumului Aske (= cenuşă), al individului care a incendiat-o, Varg Vikernes. Recent eliberat din puşcăria unde a înregistrat albume New Age pe o orgă Casio, Varg este mai cunoscut prin numele de scenă Count Grishnack (împrumutat de la un orc din The Lord of the Rings) sau prin trupa Burzum (cuvînt preluat din textul de pe inelul lui Frodo). Ce-o fi cu afinitatea psihopaţilor norvegieni pentru Tolkien? Atunci inspira războiul împotriva creştinismului, acum pe cel împotriva multiculti.
Trăim într-o lume de o raţionalitate neeuclidiană, în care omul, în disperarea sa de a simplifica totul la alb şi negru, ajunge să joace un etern joc de-a alba-neagra. După ilegalizarea afişării svasticii de către nemţi (de parcă ar fi fost a lor, şi nu împrumutată din culturi – cum e cea hindusă – care n-aveau nimic de-a face cu oroarea nazistă), o demonstraţie pacifistă a fost întreruptă pentru că afişa o pancartă cu o svastică tăiată. Tăiată, netăiată, tot svastică e! au decis miliţienii nemţi. Facem să fie bine! Sînt pline de elan războaiele împotriva simbolurilor – svastica, crucea, steaua lui David, spaima roşie, spaima portocalie – şi totodată sînt exerciţii utile în a ne păstra în formă pentru următorul conflict adevărat.

Ducînd mai departe dezbaterea cu fugitul din ţară, am decis că destinaţia ideală e Croaţia sau vreo ţară iugoslavă. Acolo rănile conflictului se văd încă oriunde te-ai uita şi logic ar fi să înceapă o perioadă de toleranţă şi bună înţelegere, în care vecinii îşi vor face reciproc cadou cîte o pătrăţică de unt, în loc să se fileze printre stinghiile gardului. O variantă ar fi şi Africa, sînt acolo cîteva zone ostoite de război, în care, după ce s-au mîncat unii pe alţii ani la rînd, oamenii încep din nou să meargă la pescuit împreună. La noi, în schimb, conform dinamicii generaţionale, ar trebui să înceapă să ia decizii generaţiile care au uitat. Dacă încerci să le explici, să le arăţi un film, remarci că sînt atenţi doar la poanta de final. Iar pe Orwell nu l-au citit niciodată. 

Aron Biro este autorul blogului http:// aronbiro.blogspot.com.