Vox populi, vox dei

Roma Caput Mundi. Cetatea Eternă. Oraşul fără vîrstă, paradoxal şi plin de contradicţii, cu o istorie lungă şi furtunoasă. Poate nici o capitală din lume nu a fost în centrul atenţiei pentru o perioadă atît de lungă de timp, avînd în vedere că mult din ceea ce reprezintă modernitatea identităţii Europei (ca de pildă moştenirea Greciei antice şi a creştinătăţii) a ajuns la noi prin Roma, un adevărat „far“, o sursă de inspiraţie care a depăşit de multe ori limitele istoriei, devenind însă în acelaşi timp un fel de versiune extremă a confuziei Europei. 

Exemplul mişcării indignaţilor italieni este elocvent în acest sens. Mişcarea reuneşte sute de mii de simpatizanţi virtuali, însă se prezintă drept una dintre cele mai dispersive şi deci „confuze“ din Europa. Născuţi în principiu după modelul „colegilor“ spanioli, indignaţii italieni sînt însă destul de dezorganizaţi (deocamdată), în pofida experienţei pozitive a unui alt model de protest „made in Italy“ născut încă din 2010 în peninsulă, sub denumirea Popolo viola – (n. red. Poporul Violet, o mişcare eterogenă, neînregimentată politic, susţinută de mii de italieni organizaţi cu ajutorul reţelelor de socializare online, ce avea drept ţel comun înlăturarea sistemului politic reprezentat de Silvio Berlusconi).

Drept urmare, pentru mulţi observatori de aici era de aşteptat ca, după cîteva mici încercări de „ocupare“ a unor străzi sau a unor instituţii din Roma, Bologna sau Milano, prima manifestaţie de amploare a indignaţilor italieni din luna octombrie, organizată în centrul capitalei italiene (concomitent cu alte proteste paşnice în peste 90 de ţări din întreaga lume) să conducă şi la revolte şi tulburări. Ceea de altfel s-a şi întîmplat, chiar dacă a pornit cu dreptul, atrăgînd în piaţă sute de mii de protestari de toate felurile, supranumiţi „generaţia precarilor fără vîrstă“: de la familii cu copii la bunici pensionari, de la muncitori la cercetători, de la pensionari la tineri studenţi, de la şomeri la artişti sau la reprezentanţi ai sindicatelor din întreagă ţară (printre ei şi subsemnata, alături de alte zeci de cronicari din toate colţurile lumii care încearcă să surprindă „live“ pulsul străzii). 

Ciocnirile violente au lăsat un gust amar, chiar dacă s-a dat „vina“ pe facţiunea „radicală şi violentă“ a indignaţilor, repudiaţi rapid de coordonatorii manifestaţiei: pentru aceştia era vorba doar de cîţiva „infiltraţi exaltaţi“, care au agresat atît poliţia, cît şi manifestanţii pacifici, distrugînd cam tot ce le-a ieşit în cale – de la baricadele poliţiei atacate cu cocteiluri Molotov, fumigene, sticle şi pietre, pînă la automobilele parcate pur şi simplu pe stradă, care au ars pînă s-au făcut scrum, învăluind Colosseum-ul într-un imens nor de fum. 

Iar părerile privind „vinovaţii“ au rămas împărţite pînă în ziua de astăzi, avînd în vedere faptul că, pentru suporterii guvernului demisionar condus de Berlusconi, violenţii erau „adevăraţii indignaţi“, în timp ce, pentru sutele de mii de protestatari paşnici, „infiltraţii“ erau doar cîţiva simpatizanţi neofascişti (denumiţi Black Block), al căror scop declarat era oricum sabotarea manifestaţiei: „Iată, de pildă – citesc pagina de Facebook a mişcării din Italia –, manifestaţiile spontane de veselie ale indignaţilor italieni de pe străzile Romei, în urma demisiei lui Berlusconi, au fost cît se poate de colorate şi paşnice şi demonstrează cine sîntem noi cu adevărat“. Vorba latinului: Vocea poporului, vocea zeilor. 

Gabriela Preda este jurnalistă, corespondent de presă în Italia.