Tema săptămînii

Ambele se leagă în mod direct de cîte un element de tîmplărie – acel filtru dintre ceea ce este în afară şi ceea ce lăsăm înăuntru.Totul a început cînd m-a cuprins subit o pasiune de anticar pentru ferestrele pe care un client insista să le înlocuiască şi urma să le arunce. Simţul răspunderii faţă de memoria oraşului în care m-am născut era secundar.

A lucrat timp de 14 ani ca redactor şi redactor-şef la reviste home & deco. Anul trecut, Mugur Kreiss a prezentat o emisiune de televiziune cu acest profil. Astăzi profesează ca arhitect şi designer de interior, continuînd să mai colaboreze şi la cîteva reviste de specialitate şi are site-ul www.mkdesign.ro

Am copilărit în acest sat de cîmpie. Îi ştiu obiceiurile, mirosurile şi rostul. În momente de nostalgie, caut pe străzi şi prin curţi lucruri mărunte, pe care le-am interiorizat: mirosul de mămăligă arsă, de rufe fierte în leşie, de zarzăre sau de must. De iarbă cosită. Mi-e dor de imaginea fumului ce iese pe coşuri, de uliţe pline de ceaţă şi de sănii.

Sînt absolut sigur că dacă eticheta ar fi existat la începutul anilor ’90 în oraşul de provincie în care m-am născut, aş fi fost inclus fără ezitări în infama categorie a hipsterilor, cel puţin de cunoscuţii mei, care ulterior au devenit „hackeri“ şi interlopi. Citeam frenetic fanzinele science fiction şi colecţia „Nautilus“, eram un împătimit al benzilor desenate, descoperirea MTV Chill Out Zone a fost o mică epifanie.

Este dificil să separi snobismul de sfera socială; originea, prescurtarea expresiei latineşti sine nobilitas, îl arată profund legat de noţiunea de nobleţe, iniţial nobleţea mai mult sau mai puţin convenţională a unui rang nobiliar. Cu toate acestea, particula „fără“ nu îl transformă automat pe snob într-un ignobil, ci într-un nobil prin imitaţie şi, dacă alunecăm cu bună voie în peiorativ, într-un nobil prin falsificare.

Se amestecă după gust puţin retro à la Sanda Marin (se poate merge chiar pînă la Păstorel Teodoreanu), un praf de mirodenii marocane, zîmbetul sănătos al lui Jamie Oliver, un cofraj de ouă „nestresate“, un kilogram de roşii româneşti (deci eco), un aparat electrocasnic de făcut pîine de casă, un prînz la un restaurant cu specific indian, o gustare raw-vegan.

Fenomenul snobism este favorizat de dinamica societăţii. Cultura mobilităţii sociale, spre deosebire de societăţile bazate pe ierarhie, permite individului să îşi schimbe în permanenţă locul. Cadrul consumerismului facilitează la rîndu-i snobismul, căci obiectele şi serviciile reprezintă, printre altele, semnele status-ului.

E plină literatura de snobi, şi să încerci să-i aduci pe toţi în acelaşi Bîlci al deşertăciunilor ar însemna să te înhami la o istorie teribil de stufoasă: o carte groasă a tuturor vanităţilor şi vanitoşilor, despre care cred că, bine făcută, ne-ar face pe foarte mulţi dintre noi să ne tăvălim în hohote de rîs, să roşim, vinovaţi, sau să ridicăm fin din sprînceană.

Acum un an şi jumătate mă aflam în faţa a trei antropologi pentru a-mi susţine disertaţia de master. Afirmasem că în Bucureşti au apărut tot mai multe manifestări culturale şi că o bună parte dintre participanţi sînt hipsteri, care preferă în mod firesc un teatru de nişă în locul Teatrului Naţional.

Ca să nu întrebăm, direct şi brutal, „eşti hipster?”, am preferat să cerem trei motive pentru care tinerele şi tinerii de mai jos ar putea fi luaţi drept hipsteri. Această anchetă n-ar fi fost posibilă fără Facebook.

Trimiteri în judecată: 16 deputaţi, 4 senatori, 4 foşti membri ai Parlamentului, un prim-ministru, un viceprim-ministru, 9 miniştri, 5 secretari de stat, 1 subsecretar de stat, 9 directori de agenţii naţionale cu rang de secretar de stat/subsecretar de stat, 2 prefecţi şi 6 subprefecţi, 1 consilier prezidenţial.

Daniel MORAR, procuror-şef al DNA: "Eram procuror la parchetul Curţii de Apel Cluj, veneam după o experienţă şi de la parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi mă ocupam în special cu instrumentarea dosarelor de criminalitate economico-financiară. Era o perioadă în care DNA nu se înfiinţase, acest lucru avea să se întîmple în a doua jumătate a anului 2002."

"În 2001 eram în sistemul privat. În 2004 am avut primul contact cu sistemul public, ca specialist la Parchetul Naţional Anticorupţie, unde se înfiinţase un birou care se ocupa cu investigarea fraudelor cu fonduri europene de preaderare. Am lucrat acolo pînă în 2007."

"Acum zece ani terminam stagiatura la judecătoria Vatra Dornei. Am susţinut examenul de capacitate în 2001, ceea ce înseamnă definitivarea în profesie, şi am optat pentru un oraş mare, Cluj-Napoca. Am ajuns acolo într-o perioadă în care lumea era oarecum timorată, fusese arestat un preşedinte al secţiei penale a Curţii de Apel Cluj."

Este expert independent anticorupţie, a lucrat la Societatea Academică din România, iar acum la un nou think-tank – Expert Forum. Laura Ştefan face parte din comitetul de experţi anticorupţie organizat recent de Comisia Europeană. În 2003-2004 a urmat un master în drept la Universitatea Cambridge din Marea Britanie.

În ianuarie 2010, primarul PDL din Rîmnicu Vîlcea, Mircia Gutău, era condamnat definitiv la închisoare cu executare. Pentru luare de mită. În februarie 2010, acelaşi primar a fost numit cetăţean de onoare al municipiului, la iniţiativa deputatului PDL Samoil Vâlcu! Acest caz nu este singular.

Nu-i frumos, ba chiar este un pic deprimant, să te uiţi înapoi peste un arc de zece ani şi să constaţi că ai avut dreptate într-o prognoză pesimistă. Din fericire, eu n-am avut pe de-a-ntregul: au fost cîţiva calaveri pe cai albi care au făcut multe pentru lupta anticorupţie în România în ultimii ani, şi nu doar şarje tip Don Quijote, ci chiar schimbări reale.

Titlul, cam DaDa, poate fi tradus aşa: anul în care patronul cel evazionist l-a urcat în SUV pe angajatul cel leneş şi au plecat împreună la parastasul „statului asistenţial“. În cimitir se aflau deja, ţinînd discursuri contradictorii, dnii Emil Boc, Crin Antonescu şi Victor Ponta, alături de – se-nţelege – statul însuşi, rămas să se asiste doar pe sine.

Dacă trag linie, în 2011 am rîs mai mult decît am plîns. Poate că de asta m-am îngrăşat cu fix 220 de grame, pe care sper să le dau jos în 2012. O s-o iau în ordine cronologică inversă. Am rîs la dezbaterea bugetului în comisiile de specialitate. O comedie mişto tare, deşi pe ea scria mare „DRAMĂ“.

În vremuri de criză, finalul de an nu mai este de mult un prilej de bilanţ, cu bune şi cu rele, decît poate pentru angajaţii multinaţionalelor care primesc sarcina de a trage linie. Aşadar, noi, cei de la redacţia Dilema veche, am încercat să găsim răspunsuri la întrebări mai "umane", cum ar fi de pildă: La ce am rîs şi la ce am plîns în 2011?.

Mai sînt cîteva zile pînă la Crăciun (acum, cînd scriu articolul) şi ce moment mai bun să (re)văd cum a fost anul ce se va fi terminat, cu zoom pe episodul filme româneşti distribuite pe marile & autohtonele ecrane. Şi chiar aşa, cum a fost? Am plîns, am rîs, a rămas vreun film memorabil?

Deşi se găseşte la vreo 74 km de Bucureşti, satul Cacova, unde m-am născut, a fost electrificat în 1971, ca şi comuna Morteni, de care aparţine. Nepăsători că sînt lăsaţi la coadă, consătenii mei nu s-au răsculat, cum o făcuseră zece ani mai înainte, cînd apăruse dihonia colectivizării.

"În 1965 eram redactor la Radiodifuziunea Română, iar Cornel Chiriac, care locuia la mine, era şi el realizatorul unei emisiuni de jazz. Pe atunci eu făceam parte şi din Lotul Naţional de Pistol Viteză şi aveam acasă un metronom cu care mă antrenam pentru proba de tir, căci la pistol viteză trebuie să tragi în opt, în şase şi în patru secunde."

La sfîrşitul lui decembrie 1968, cîteva sute de studenţi bucureşteni au organizat un marş de protest neprevăzut sau dinainte organizat nici măcar de ei, darămite de autorităţile comuniste. Din păcate, şirul evenimentelor petrecute atunci rămîne doar parţial cunoscut publicului, iar motivele care au generat protestul – încă incerte.

La 24 ianuarie 1969, ministerul Afacerilor Externe de la Varşovia primea de la ambasada din Bucureşti o „notă diplomatică referitoare la demonstraţia studenţilor din Bucureşti de la 24 decembrie 1968“, fiind semnată de secretarul 1 al ambasadei, J. Bauer.

"M-am făcut jurnalist (muzical) în 1990, lăsîndu-mă de cîntat, cînd am văzut că tot consacraţii aveau pîinea şi cuţitul în muzica „liberă“. Am zis să-mi ajut colegii de generaţie şi am scos revista Rocker, care s-a vrut o tribună underground. Exact asta am făcut şi din 1993, la Radio România, şi la revista de programe a TVR, din 1994. "

"Primul concert pe care l-am organizat singur s-a întîmplat în 1979 cu Nicu Alifantis. Îl cunoşteam din armată şi m-a întrebat dacă nu vreau să-i fiu impresar. La vremea respectivă să fii impresar era o dulce sminteală, căci meseria nu exista ca atare, nu puteai lucra ca particular, aşa că trebuia să lucrezi în numele unei instituţii."

Primele formaţii româneşti de pop-rock apar, în mod surprinzător, destul de devreme în relaţie cu istoria tînărului gen muzical, fiind contemporane cu Shadows, Beatles, Animals, Rolling Stones, Beach Boys sau Hollies. O coincidenţă, cel mai probabil premeditată, face ca numele iniţial al viitoarei Phoenix să fie chiar Sfinţii.

Ştiam de atunci că eu am văzut la Bucureşti altceva decît compania de balet a respectivului teatru, şi anume o trupă de dansatori cu nume ruseşti a căror relaţie cu Teatrul Mare din Moscova era fragilă şi, probabil, parţială (ca să nu riscăm să spunem inexistentă).

Piaţa evenimentelor culturale funcţionează într-un regim diferit faţă de economia bunurilor şi a serviciilor. Între institutele culturale străine prezente în România există simultan relaţii de concurenţă şi cooperare. Am întrebat trei directori de institute care sînt obiectivele în „afaceri”.

„20 de autori“ nu este, aşa cum se tot spune, „lista ICR-ului“, ci rezultatul unei selecţii operate de critici, redactori de reviste literare şi cadre universitare din afara ICR, care au ales precum le-a dictat conştiinţa. Dar toate programele ICR  sînt într-o continuă fuziune şi – cum spuneam – sinergia contează...

În urmă cu cîţiva ani, Fundaţia S. Fischer, care aparţine prestigioasei edituri germane cu acelaşi nume, s-a hotărît să lanseze un program de subvenţionare a traducerilor. Spre deosebire de multe alte iniţiative de acest fel, şi-au delimitat o anume zonă geografică şi o metodologie aparte.

La începutul anilor ’90, unul dintre catalizatorii întîlnirilor Estului cu Vestul la Bucureşti era atelierul Liei Perjovschi, aflat în curtea Universităţii de Artă. Acolo aveau loc întîlniri cu curatori vestici, la care asistau nu doar artiştii implicaţi direct, ci şi alţi oameni ai scenei locale, pe care Dan şi Lia îi invitau să participe, dîndu-le astfel ocazia să intre în contact cu personalităţile scenei artistice internaţionale.