Datoriile vesele şi pinguinul suveran

Titlul, cam DaDa, poate fi tradus – simplificînd brutal, desigur – aşa: anul în care patronul cel evazionist l-a urcat în SUV pe angajatul cel leneş şi au plecat împreună la parastasul „statului asistenţial“. În cimitir se aflau deja, ţinînd discursuri contradictorii, dnii Emil Boc, Crin Antonescu şi Victor Ponta, alături de – se-nţelege – statul însuşi, rămas să se asiste doar pe sine. Şi, desigur, pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi.  

Într-un stat aflat în echilibru, chiar şi sub vremi, „poporul“ empatizează cu părinţii săi politici, după o schemă foarte simplă în logica ei: rîde cu puterea care apucă, printre ale sale, să aplice crîmpeie din viziunea promisă în campania electorală, şi plînge odată cu opoziţia cîrcotaşă, care nu are ochi decît pentru rău şi pentru defavorizaţi. 

Dar dincoace de Tisa, lucrurile stau puţin diferit, iar anul 2011 a fost plin de aceste inversiuni care subminează orice coerenţă politică. 

S-ar fi cuvenit să ne bucurăm odată cu Guvernul cînd dl Boc a anunţat că, în delirul modernizării sale, statul face un pas înapoi din economie, pentru a lăsa piaţa şi capitalismul să arate ce ştiu ele mai bine. În realitate, a fost de plîns: Guvernul intră într-al patrulea an de mandat, iar companiile de stat, pe care le-ar fi restructurat cu prioritate orice guvern de dreapta, îşi ocupă, tot cu prioritate, locul lor în cel mai strîns deficit bugetar pe care-l are România de la Ceauşescu încoace. 

Ar fi trebuit să plîngem, odată cu opoziţia, pe asumarea de răspundere la trecerea noului Cod al Muncii. În fapt, era de rîs că dnii Ponta şi Antonescu, flancaţi de cohortele de specialişti ai USL, n-au găsit alt argument pe articolele trecute fără dezbatere decît că „sclavagismul se întoarce“ sau că „Boc e un prost“. 

Ar fi trebuit să ne bucurăm cînd dl Boc a anunţat că numărul contractelor de muncă din economie a crescut cu 600.000 după aplicarea noului cod. A fost de plîns, însă, să aflăm că nu erau contracte noi; premierul numărase – fără să precizeze asta – şi contractele vechi, care tocmai fuseseră prelungite. 

Am plîns, împreună cu dnii Antonescu şi Ponta, pe incoerenţa sistemului de educaţie, care a produs 60% de picaţi la Bac; imediat ne-a bufnit rîsul cînd opoziţia a propus, în compensare, o lege care să-i poată trimite la universitate şi pe repetenţi. 

Ne-am bucurat cînd România a obţinut (nu fără bătaie de cap), de la FMI, dreptul de a-şi trece programele de investiţii încă din primul trimestru. A urmat tristeţea grea, cînd am constatat că în prima jumătate de an nimeni din guvern nu-şi bătuse capul cu proiecte, iar mai apoi „investiţiile“ au constat în tot felul de pietruiri de drumuri prin comunele primarilor PDL, parcuri, bazine de înot şi săli de sport în satele în care media de vîrstă prunc/moşneag trece de 40 de ani. 

Am plîns, împreună cu dnii Antonescu şi Ponta, cînd dl Barroso i-a scris exasperat premierului Boc că, în plină criză, România nu-i în stare să-şi acceseze singura sursă de bani gratuiţi – fondurile UE. Dar am dat imediat în rîs cînd, căutînd cu înfrigurare pe blogul dlui Ponta o situaţie la zi a dezastrului fondurilor europene, o listă de priorităţi şi un set de soluţii, am dat peste munca tenace, întinsă pe o lună, a viitorului premier: un set de postări şi miştouri despre toaletele dnei Udrea. 

Am rîs cînd am aflat că, în sfîrşit, agricultura unei ţări pe două treimi agricole salvează PIB-ul şi creşterea economică a anului, dar am plîns cînd am găsit „strategul“ politicii noastre agrare: bunul Dumnezeu, care a făcut să cadă ploaie şi peste locurile unde erau irigaţii şi peste unde nu erau, şi peste cei asiguraţi de secetă şi peste cei neasiguraţi, şi peste badea Gheorghe şi peste Culiţă Tărâţă. Şi că la anul, nu bugetul agriculturii şi al îmbunătăţirilor funciare, ci osîrdia BOR – cu prapurile, procesiunile, rugăciunile şi slujbele ei – va fi baza creşterii pe care o aşteptăm de la milioanele de kilometri pătraţi de arabil. 

Am plîns împreună cu opoziţia ori de cîte ori statistica „lumii oficiale“ ne aşeza la marginea lumii a doua – Eurostat, FMI, BM, OMS etc. etc. –, dar am rîs în faţa furiei cu care Ponta, Antonescu şi cine s-a mai găsit să se aşeze în guvernele din umbră ale USL n-au reuşit să îngaime altceva decît că „Băsescu e un dictator“.

Am rîs cu premierul, cînd a promis împuţinarea numărului de pomeni publice, şi am plîns cînd, sub teza schizoidă a „morţii statului asistenţial“, dl Boc şi-a ascuns ignoranţa sa de temelie în materie de politici publice. Ne-am bucurat în faţa proiectării unei noi legi a sănătăţii –, dar plîngem acum să vedem că privatizarea uneia din cele mai mari şi mai noi pieţe de servicii (din sănătate) e ţinută „în dezbatere“ pe ultima sută de metri a anului, cînd românii nu mai au simţuri decît pentru purcel, damigene, cadouri şi zile libere. 

Ne-am bucurat că Guvernul are posibilitatea ca, în situaţii de blocaje, „să-şi asume răspunderea“ (ei, da!) pe legi strategice, în scurtul timp de reacţie pe care criza îl lasă la dispoziţia statelor. Şi plîngem să vedem că nimic nu se mai dezbate serios, că Parlamentul a ajuns un simbol inconsistent şi că, la configuraţia politică a mecanismului de decizie, nu există prostie pe care Guvernul să nu-şi poată asuma „răspunderea“ şi căreia dl Boc să nu-i
supravieţuiască. 

N-a fost un motiv de bucurie toată isteria cu regionalizarea, modificarea Constituţiei, schimbarea miniştrilor care nu au atras fonduri europene şi toate celelalte binefaceri ale presiunii publice pe temele anului? 

Dar cum să nu te apuce tristeţea cînd constaţi că acestea au fost teme false, folosite la negocierile din coaliţie, şi că „dezbaterea“ a fost doar o foarte eficientă metodă de presiune – pentru politicieni – şi un sănătos „joc de glezne“ pentru „electorat“? 

Şi mai putem înşira, desigur, cu situaţia la zi. Ne-am putea bucura, de pildă, că în curînd vom scăpa de clişeele de dreapta, de pe vremea lui Stalin, şi de pieptănătura à la Tano Caridi ale premierului Emil Boc. Dar plîngem cînd vedem că alternativa e privirea à la Gheorghe Funar a dlui Antonescu şi economia de piaţă de pe vremea lui Văcăroiu a dlui Ponta. 

Ei! Ce rămîne din „rîsul“ care ar trebui să fie confirmare, şi „plînsul“ care ar trebui să însemne luciditate? Poate că „salvarea“ va veni de la guvernanţa finanţatorilor sau a „Europei unite“ – angrenaje tot mai greu de păcălit, mai ales cînd toată lumea e concentrată pe integrarea forţată a indisciplinaţilor. 

E drept – am ajuns şi în ceasul în care numai datoriile mai sînt suverane. Dar şi aici lucizii au dreptul la tristeţea cu care să-şi încheie anul: cu un sistem bancar local în care nu mai contăm, cu resurse naturale închiriate pe te miri ce, în schimbul dreptului de-a întreţine corupţia, şi cu dobînzi la împrumuturi de neplătit, suveranitatea ne e, oricum, al naibii de mică. Atît de mică, încît riscăm, dacă nu ne grăbim, să stăm cu ea în mînă prin faţa uşilor şi să nu aibă nimeni ce face cu ea. 

Iar anul românesc încă nu s-a încheiat – sub ultimele sale zile trage o linie groasă însuşi şeful băncii austriece Erste Bank: „Măsurile de austeritate luate de Guvernul României au fost brutale, de neimaginat în Vest“. Aţi reţinut ideea de mai sus: nici asta nu-i de plîns; la anunţarea „măsurilor brutale“ (tăierea salariilor cu 25%), poporul a ieşit la mitingul de protest dansînd, printre hăhăieli, „Pinguinul“.

Cristian Grosu este jurnalist, redactor-şef  la cursdeguvernare.ro.