Un concert de colinde din iarna lui '68

La sfîrşitul lui decembrie 1968, cîteva sute de studenţi bucureşteni au organizat un marş de protest neprevăzut sau dinainte organizat nici măcar de ei, darămite de autorităţile comuniste. Din păcate, şirul evenimentelor petrecute atunci rămîne doar parţial cunoscut publicului, iar motivele care au generat protestul – încă incerte. Există totuşi cîteva documente de arhivă, româneşti şi nu numai, descoperite în ultimii ani, care fac referiri la acest moment, dar ele nu prezintă versiuni asemănătoare. Unul dintre ele aparţine Ambasadei Republicii Populare Poloneze de la Bucureşti – publicat de Adam Burakowski –, din care aflăm că iniţiativa manifestaţiei a venit din partea studenţilor teologi care au început să cînte colinde. În timp ce numărul lor creştea vizibil, tinerii s-au decis să mărşăluiască pe străzi, deplasîndu-se în Piaţa Universităţii, apoi pe Bulevardul Magheru către Piaţa Romană. În final – spun diplomaţii polonezi –, cele cîteva sute de studenţi au ajuns la Gara de Nord, unde au fost văzuţi de ziariştii străini acreditaţi la Bucureşti care i-ar fi fotografiat şi înregistrat pe bandă de magnetofon. Aici, totul s-ar fi sfîrşit.

Există şi o variantă românească a descrierii manifestaţiei, mai exact un referat semnat de Virgil Trofin, pe atunci, printre altele, avînd funcţia de secretar al CC al PCR. Trofin nu indică faptul că studenţii iniţiatori ar fi aparţinut Facultăţii de Teologie şi afirmă că demonstraţia s-a încheiat în momentul cînd aceştia au ajuns în Piaţa Română, convinşi de reprezentanţii autorităţilor, probabil activişti de partid, să se întoarcă în căminele lor. În acelaşi timp, Trofin nu menţionează decît vag solicitările studenţilor exprimate prin scandarea unor lozinci. Dacă diplomaţii polonezi afirmă că studenţii au strigat, printre altele, şi lozinci radicale, precum „Jos Ceauşescu!“, Trofin vorbeşte doar despre scandări care făceau referire la statutul lor, dar cu nuanţe politice, precum „Libertate pentru studenţi“. (Cf. stenograma şedinţei Comitetului Executiv al CC al PCR din 25 decembrie 1968, orele 13,00, ANIC, Fond CC al PCR, Cancelarie, dosar nr. 216/1968, f. 7-12, publicată de Adam Burakowski în volumul Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965-1989, Polirom, 2011)

Demonstraţia s-a încheiat către dimineaţa zilei de 25 decembrie, fără ca Miliţia sau Securitatea să intervină, dar polonezii afirmă că s-au operat totuşi reţineri de persoane după spargerea manifestaţiei, persoane care au fost eliberate la scurt timp. Nici măcar Ceauşescu nu a fost informat în timp real, adică pe parcursul nopţii, ci a doua zi dimineaţă. Cîteva ore mai tîrziu, la şedinţa de la ora 13,00 a Comitetului Executiv, Ceauşescu a criticat reacţia – de fapt, non-reacţia – structurilor de forţă: „E lipsă de ordine şi disciplină. După părerea noastră, Securitatea şi Miliţia au însărcinarea de a veghea la păstrarea liniştii. Dar ce s-a întîmplat la ora trei noaptea este huliganism. Trebuiau arestaţi toţi“. Concluzia şedinţei a fost aberantă, de parcă nu ne-am fi aflat în 1968, perioadă de relativă destindere, ci în 1989: cauza manifestaţiei şi a nemulţumirilor studenţilor sînt generate de insuficienta pregătire ideologică a tineretului. Evident, pentru că s-au identificat şi multe neglijenţe de această natură, au fost făcute propuneri de soluţii concrete care aveau ca scop îmbunătăţirea pregătirii ideologice a tineretului.

Demonstraţia studenţilor este menţionată şi de Stasi, serviciul secret est-german, într-o analiză amplă intitulată Situaţia din Republica Socialistă România şi influenţa imperialistă asupra acestei ţări. Studiul, elaborat la începutul lui februarie 1969, deci la cîteva săptămîni de la evenimente, este adresat liderilor politici comunişti de la Berlin, iar menţionarea manifestaţiei studenţeşti este făcută la capitolul referitor la politica internă a Partidului Comunist Român. Însă pe cît de amplă este analiza, pe atît de scurtă este menţiunea referitoare la demonstraţie: „Necesitatea de a se lua asemenea măsuri a fost subliniată de demonstraţiile studenţeşti din Bucureşti la 24.12.1968, în timpul cărora circa 800 de studenţi au cîntat melodii bisericeşti (colinde), au cerut «libertate ca la Tito» şi au răspîndit manifeste antisovietice. Romanul antisovietic Dr. Jivago este foarte apreciat de studenţime, care cere şi proiectarea filmului cu acelaşi nume“. (Cf. Stejărel Olaru şi Georg Herbstritt, Stasi şi Securitatea, Humanitas, 2005)

Acestea au fost faptele. Manifestaţia a existat, a reuşit să strîngă un număr semnificativ de tineri, aproximativ o mie, şi a avut caracter politic, împotriva administraţiei Ceauşescu, chiar dacă a fost generată de muzică. Martori ai acestor evenimente povestesc astăzi că, în realitate, nucleul tinerilor protestatari s-a format într-un club din Bucureşti unde avea loc un spectacol de colinde, cluburi care pe atunci încă mai existau şi unde încă se mai putea auzea muzică folk sau rock de calitate. Ceea ce se va schimba în scurt timp.

Însă dacă aceste incertitudini referitoare la cine erau aceşti tineri se pot lămuri relativ uşor – au fost studenţi teologi care cîntau colinde în cămine, au fost studenţi care asistaseră la un concert de colinde în Club 303 sau, deopotrivă, tinerii care s-au adunat veneau şi din cămine, şi din cluburile bucureştene – altele vor rămîne imposibil de conturat cu claritate. Cum ar fi, de exemplu, momentul revendicărilor exprimate prin strigarea unor sloganuri.

Este greu de crezut că, la sfîrşitul anului 1968, cineva s-ar fi gîndit să strige pe străzile Capitalei „Jos Ceauşescu!“. Pe atunci, românii încă păstrau în memorie mitingul din 21 august 1968, în care Ceauşescu se arătase curajos, luînd poziţie împotriva invadării Cehoslovaciei de către URSS şi ţările frăţeşti din imperiu. O explicaţie o putem găsi în faptul că informarea polonezilor nu se făcuse la prima mînă, chiar de către diplomaţii acestei ambasade, ci provenea de la colegii lor sovietici. Iar sovieticii, în 1968, puteau să considere firească o astfel de lozincă.

Stejărel Olaru este istoric. Cea mai recentă carte publicată: Stasi şi Securitatea (în colaborare cu Georg Herbstritt), Humanitas, 2005.