Trenul cu naş

În 1989, la începutul toamnei, am mers la tradiţionalul festival TimRock, care s-a desfăşurat atunci în grădina de vară a cinematografului Capitol din Timişoara. Era cald, era frumos, iar serile erau răcoroase şi blînde. Frumoasa vară indiană a Timişoarei – cei care au cunoscut-o nu o uită niciodată. Pentru mine, amintirea acelui festival e asociată cu libertatea maximă, fără zăgazuri: tocmai scăpasem de stagiul militar obligatoriu, în iulie intrasem la facultate, peste cîteva săptămîni urma să mă instalez într-un cămin din Timişoara, ca student la Filologie, iar acum ovaţionam entuziasmat, urcat cu picioarele pe băncile de lemn ale cinematografului de vară, în timp ce pe scenă se cînta rock. Rock românesc. Timişoara, vară, studenţie, rock – ce altceva mi-aş mai fi putut dori? 

Ceva din dubla gîndire impregnată în circumvoluţiunile tuturor celor care au trăit în vremea aceea mai stăruie şi acum. Prin comparaţie cu marea deschidere de după Revoluţia din Decembrie 1989, momentele anterioare de „libertate“ par triste în avîntul şi eroismul lor mărunt. Dar aşa simţeam pe atunci – eu şi alte sute de mii de tineri. Pentru noi rockul era o formă de frondă, de respingere a conformismului epocii – de libertate –, iar rockul românesc era un soi de disidenţă în sînul sistemului.

Îmi amintesc că în seara aceea magică vreo zece liceeni ţopăiau îndîrjiţi pe băncuţele din lemn, în timp ce pe scenă Celelalte Cuvinte tocmai cîntau, cred, „Iarbă prin păr“. La un moment dat, una dintre bănci a cedat, s-a rupt, iar puştii s-au îndîrjit să sară în continuare, pînă au făcut praf scîndurile semiputrede. În tot acest timp urlau şi agitau mîinile pe sus. Acolo, în spaţiul acela al rockului, în sanctuarul muzicii noastre, păream la fel de liberi ca tinerii din Europa Occidentală. În buna tradiţie a dublei gîndiri, ştiam că nu era aşa, că miliţienii care vegheau la intrarea în grădina de vară puteau să apară oricînd ca să-i ridice pe turbulenţi – sau pe oricine voiau ei –, dar mai speram să n-o facă, fiindcă eram la TimRock, unde ne trăiam o iluzie a libertăţii. Doar nu rupsese nimeni o bancă într-un parc, aşa, nitam-nisam. O rupsese rockul. Altfel, ştiam cu toţii cum stau lucrurile în realitate.

Din punctul acesta de vedere, Timişoara era un loc privilegiat. Existau acolo cîteva trupe de rock românesc mari: Pro Musica, Celelalte Cuvinte, Cargo. Mai important era însă că aici activase formaţia Phoenix, cea care pe atunci reunea prin muzică şi biografie rockul cu libertatea: cei din formaţia-legendă fuseseră cei mai buni şi reuşiseră să evadeze în lumea cea mai bună. În Timişoara legenda Phoenix (rock şi libertate) era vie. Mircea Baniciu, adică tocmai cel rămas în ţară, avea un succes extraordinar ori de cîte ori apărea pe scenă. Paradoxal, chiar prin faptul că rămăsese, el era dovada vie a reuşitei celorlalţi, iar spectatorii îi cereau mereu piese din repertoriul Phoenix, care erau formal interzise, de vreme ce formaţia părăsise ilegal ţara. Iar cînd Baniciu cînta „Vremuri“ sau „Hei, tramvai“, toată lumea cînta laolaltă cu el, sala de spectacole se zguduia şi, pentru cîteva minute, eram iarăşi liberi.

Nu lipseau nici interpretările subversive, cu adresă politică, ale textelor pieselor rock. Cînd cei de la Iris cîntau „Trenul fără naş“, oho!, cu cîtă înfocare urlau spectatorii versurile laolaltă cu trupa: „Hei, hei, naşule, dă-te dumneata-ntr-o haltă jos, noi vrem liber tren, trenul nostru e un tren frumos...“! Nu-ţi trebuia cine ştie ce talent hermeneutic ca să ghiceşti care credeam noi că e trenul nostru frumos şi cine era naşul care trebuia dat jos. Dar apoi spectacolul se termina şi, odată cu el, se termina şi bucăţica de libertate conţinută între zidurile sălii de spectacol.

Îmi aduc aminte că, atunci cînd am fost în armată, la un moment dat am stat vreo două-trei luni la infirmerie – nu fiindcă aş fi fost bolnav cu adevărat, ci ca să chiulesc de la instrucţie. Pentru asta plăteam medicul în ţigări şi cafea din Iugoslavia. Acolo, la infirmerie, m-am împrietenit cu soldatul sanitar, cel care răspundea de cabinetul medical în lipsa medicului. Şi, cum sanitarul avea acces şi la staţia de amplificare a unităţii militare, într-o după-amiază, cînd ofiţerii plecaseră acasă, am hotărît să punem la staţie un disc cu Iris. Am dat sonorul la maximum, ne-am urcat pe clădirea de beton a unităţii şi de-acolo, de sus, am început să cîntăm la nişte chitare imaginare, cu cîte un picior rezemat de megafon, ţinînd isonul rockerilor noştri. Iris cînta „Trenul fără naş“, noi ne zbînţuiam şi strigam că vrem liber tren, trenul nostru e un tren frumos, iar rockul răsuna pe întinsul unităţii. Eram tineri, eram teribili şi eram liberi...

Prin anul 2000 şi ceva, cînd mi-am văzut dosarul de urmărire informativă de la Securitate, am descoperit că prietenul meu, sanitarul, scria periodic rapoarte despre mine şi despre discuţiile pe care le aveam noi doi. Rapoarte în general binevoitoare, dar care dovedeau că eram urmărit pas cu pas. Senzaţia pe care am simţit-o în coşul pieptului cînd mi-am dat seama de asta a fost foarte diferită de ceea ce simţisem atunci cînd ţopăiam amîndoi pe clădirea unităţii militare şi îi strigam naşului să se dea jos din trenul nostru. Dar acum înţeleg: aşa se îmbina realitatea lumii în care trăiam cu rockul. Şi cu videotecile clandestine. Cu chefurile şi tainele împărtăşite prietenilor. Şi cu acel ideal ce din inimă nu ni s-a şters. 

Radu Pavel Gheo este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Noapte bună, copii!, Polirom, 2010. 

Foto: Cristian Madolciu