Trenul cu naş

Publicat în Dilema Veche nr. 411 din 29 decembrie 2011
Trenul cu naş jpeg

În 1989, la începutul toamnei, am mers la tradiţionalul festival TimRock, care s-a desfăşurat atunci în grădina de vară a cinematografului Capitol din Timişoara. Era cald, era frumos, iar serile erau răcoroase şi blînde. Frumoasa vară indiană a Timişoarei – cei care au cunoscut-o nu o uită niciodată. Pentru mine, amintirea acelui festival e asociată cu libertatea maximă, fără zăgazuri: tocmai scăpasem de stagiul militar obligatoriu, în iulie intrasem la facultate, peste cîteva săptămîni urma să mă instalez într-un cămin din Timişoara, ca student la Filologie, iar acum ovaţionam entuziasmat, urcat cu picioarele pe băncile de lemn ale cinematografului de vară, în timp ce pe scenă se cînta rock. Rock românesc. Timişoara, vară, studenţie, rock – ce altceva mi-aş mai fi putut dori? 

Ceva din dubla gîndire impregnată în circumvoluţiunile tuturor celor care au trăit în vremea aceea mai stăruie şi acum. Prin comparaţie cu marea deschidere de după Revoluţia din Decembrie 1989, momentele anterioare de „libertate“ par triste în avîntul şi eroismul lor mărunt. Dar aşa simţeam pe atunci – eu şi alte sute de mii de tineri. Pentru noi rockul era o formă de frondă, de respingere a conformismului epocii – de libertate –, iar rockul românesc era un soi de disidenţă în sînul sistemului.

Îmi amintesc că în seara aceea magică vreo zece liceeni ţopăiau îndîrjiţi pe băncuţele din lemn, în timp ce pe scenă Celelalte Cuvinte tocmai cîntau, cred, „Iarbă prin păr“. La un moment dat, una dintre bănci a cedat, s-a rupt, iar puştii s-au îndîrjit să sară în continuare, pînă au făcut praf scîndurile semiputrede. În tot acest timp urlau şi agitau mîinile pe sus. Acolo, în spaţiul acela al rockului, în sanctuarul muzicii noastre, păream la fel de liberi ca tinerii din Europa Occidentală. În buna tradiţie a dublei gîndiri, ştiam că nu era aşa, că miliţienii care vegheau la intrarea în grădina de vară puteau să apară oricînd ca să-i ridice pe turbulenţi – sau pe oricine voiau ei –, dar mai speram să n-o facă, fiindcă eram la TimRock, unde ne trăiam o iluzie a libertăţii. Doar nu rupsese nimeni o bancă într-un parc, aşa, nitam-nisam. O rupsese rockul. Altfel, ştiam cu toţii cum stau lucrurile în realitate.

Din punctul acesta de vedere, Timişoara era un loc privilegiat. Existau acolo cîteva trupe de rock românesc mari: Pro Musica, Celelalte Cuvinte, Cargo. Mai important era însă că aici activase formaţia Phoenix, cea care pe atunci reunea prin muzică şi biografie rockul cu libertatea: cei din formaţia-legendă fuseseră cei mai buni şi reuşiseră să evadeze în lumea cea mai bună. În Timişoara legenda Phoenix (rock şi libertate) era vie. Mircea Baniciu, adică tocmai cel rămas în ţară, avea un succes extraordinar ori de cîte ori apărea pe scenă. Paradoxal, chiar prin faptul că rămăsese, el era dovada vie a reuşitei celorlalţi, iar spectatorii îi cereau mereu piese din repertoriul Phoenix, care erau formal interzise, de vreme ce formaţia părăsise ilegal ţara. Iar cînd Baniciu cînta „Vremuri“ sau „Hei, tramvai“, toată lumea cînta laolaltă cu el, sala de spectacole se zguduia şi, pentru cîteva minute, eram iarăşi liberi.

Nu lipseau nici interpretările subversive, cu adresă politică, ale textelor pieselor rock. Cînd cei de la Iris cîntau „Trenul fără naş“, oho!, cu cîtă înfocare urlau spectatorii versurile laolaltă cu trupa: „Hei, hei, naşule, dă-te dumneata-ntr-o haltă jos, noi vrem liber tren, trenul nostru e un tren frumos...“! Nu-ţi trebuia cine ştie ce talent hermeneutic ca să ghiceşti care credeam noi că e trenul nostru frumos şi cine era naşul care trebuia dat jos. Dar apoi spectacolul se termina şi, odată cu el, se termina şi bucăţica de libertate conţinută între zidurile sălii de spectacol.

Îmi aduc aminte că, atunci cînd am fost în armată, la un moment dat am stat vreo două-trei luni la infirmerie – nu fiindcă aş fi fost bolnav cu adevărat, ci ca să chiulesc de la instrucţie. Pentru asta plăteam medicul în ţigări şi cafea din Iugoslavia. Acolo, la infirmerie, m-am împrietenit cu soldatul sanitar, cel care răspundea de cabinetul medical în lipsa medicului. Şi, cum sanitarul avea acces şi la staţia de amplificare a unităţii militare, într-o după-amiază, cînd ofiţerii plecaseră acasă, am hotărît să punem la staţie un disc cu Iris. Am dat sonorul la maximum, ne-am urcat pe clădirea de beton a unităţii şi de-acolo, de sus, am început să cîntăm la nişte chitare imaginare, cu cîte un picior rezemat de megafon, ţinînd isonul rockerilor noştri. Iris cînta „Trenul fără naş“, noi ne zbînţuiam şi strigam că vrem liber tren, trenul nostru e un tren frumos, iar rockul răsuna pe întinsul unităţii. Eram tineri, eram teribili şi eram liberi...

Prin anul 2000 şi ceva, cînd mi-am văzut dosarul de urmărire informativă de la Securitate, am descoperit că prietenul meu, sanitarul, scria periodic rapoarte despre mine şi despre discuţiile pe care le aveam noi doi. Rapoarte în general binevoitoare, dar care dovedeau că eram urmărit pas cu pas. Senzaţia pe care am simţit-o în coşul pieptului cînd mi-am dat seama de asta a fost foarte diferită de ceea ce simţisem atunci cînd ţopăiam amîndoi pe clădirea unităţii militare şi îi strigam naşului să se dea jos din trenul nostru. Dar acum înţeleg: aşa se îmbina realitatea lumii în care trăiam cu rockul. Şi cu videotecile clandestine. Cu chefurile şi tainele împărtăşite prietenilor. Şi cu acel ideal ce din inimă nu ni s-a şters. 

Radu Pavel Gheo este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Noapte bună, copii!, Polirom, 2010. 

Foto: Cristian Madolciu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.