Pietre rostogolite pe islaz

Dumitru UNGUREANU
Publicat în Dilema Veche nr. 411 din 29 decembrie 2011
Pietre rostogolite pe islaz jpeg

Deşi se găseşte la vreo 74 km de Bucureşti, satul Cacova, unde m-am născut, a fost electrificat în 1971, ca şi comuna Morteni, de care aparţine. Nepăsători că sînt lăsaţi la coadă, consătenii mei nu s-au răsculat, cum o făcuseră zece ani mai înainte, cînd apăruse dihonia colectivizării. Atunci, recalcitranţi şi înapoiaţi, ei nu pricepeau că viitorul de aur promis de comunişti înseamnă renunţarea la proprietatea particulară. Drept care, cînd hoardele activiştilor au catadicsit să ne cotropească locurile uitate de lume, dar nu şi de Dumnezeu, ai noştri n-au pregetat să le pună pe fugă, obligîndu-i pe intruşi la concurs de înot iarna, prin vîlceaua plină cu borhot de la cazanul de ţuică. Fir-aţi ai dracului să fiţi, ziceau blînd pămîntenii, învîrtind măciucile, păi noi sîntem urma care scapă turma!? Nici intervenţia sportivă a trupelor dinamoviste, coordonate de însuşi Ceauşescu, n-a reuşit să-i aducă la sentimente amicale. Vreo cinci IMS-uri au suferit afrontul răsturnării în şanţ, lîngă cimitir, militarii dezarmaţi salvîndu-se în podul şcolii. Evident, întrecerea a luat ulterior alte forme, dar despre astea nu pot depune mărturie, fiindcă se desfăşurau sub pătura nopţii, la lumina lanternelor ţintite în ochii săteanului sculat din aşternutul de paie sau coceni, unde se pitise. Electrificarea tîrzie fu plata cuvenită pentru atitudinea de opoziţie piezişă, pe care unii, socotind folosul personal datorat colaborării cu inamicul, încă o numesc prostie.

Cu toate că lipsea curentul electric, iar în sat trăiau puţini meseriaşi calificaţi (tata printre ei), destui copii născuţi după 1950 voiau să ajungă electricieni. Vărul Nicu a fost cel mai hotărît. Elev la şcoala profesională din Cîmpina, prin 1966-1969, s-a lăsat corijent (repetent n-a reuşit) ca să rămînă în acel oraş. Acolo a întîlnit muzica rock, a învăţat să cînte la chitară, să construiască amplificatoare, să poarte pantaloni evazaţi şi-alte chestii „depravate“. Cînd a venit în vacanţa de Crăciun, după primul trimestru, pielea păstra încă urmele mărăcinilor de pe mirişte, iar din părul tuns cu breton nu se scuturase praful strîns de copilul meticulos care păscuse oile, rostogolind cu ciomagul pietrele pe islaz, în jocul zis „purcica“ (variantă valahă de hochei pe iarbă). Primăvara următoare, Nicu îmbrăcase nădragii ce-au speriat tot neamul: tergal verde-prăzuliu, cu triunghi roşu la baza cracului. Aşa ceva n-avea nici măcar Anton, irecuperabilul satului (devenit gigolo de succes la APACA)! Ţoalele erau semn că moravurile (şi năravurile) se schimbau în Morteni, dar cine să priceapă? Miliţianul sau primarul? Profesorii? Părinţii?

În 1968, trupa Beatles lansa „Ob-La-Di, Ob-La-Da“. Mare şlagăr, nu doar piesă importantă a genului (azi rockerii „adevăraţi“ abia o recunosc)! A fost prima melodie „piratată“, auzită de mine. În sat nefiind radiouri disponibile, cum s-o asculte gaşca neserioşilor ce se aduna seara în poiană, la o discuţie, o sticloanţă sau, după balul bătut & năduşit bătrîneşte, la aburit cu idei novatoare vreo fată dornică de zări necunoscute? Mi-amintesc perfect noaptea din duminica Paştelui 1969, cînd căminul cultural era luminat de-un petromax, lumea plecase, iar noi, cîţiva zăltaţi, şedeam pe dunga scenei şi încurajam furtişagul: Nicu fredona melodia, iar nea Tică, vioristul, prindea notele cu urechea, fără să-şi scoată pălăria pleoştită. I-am cerut mereu s-o cînte, după „play-list“-ul de hore şi sîrbe, iar lăutarul a reprodus-o fără greş. Cînd am putut să-i punem la magnetofon versiunea originală, nea Tică n-a avut ce să adauge versiunii sale: o brodise! De unde concluzia, evidentă: nasc şi la Cacova rockeri!

...Nasc, dar pleacă la oraş! Nicu s-a stabilit în Piteşti. Eu, tot electrician vrînd să ajung, am intrat la liceu industrial, în Bucureşti, de unde am ieşit... poet! Norocul m-a dus într-o clasă cu „băieţi de Capitală“, conectaţi direct „la surse“. (Sînt de mult prin State, prin Israel... Doar Patric Petre Marin, primul meu coleg de bancă, e în ceruri, unde şi-a „mutat“ emisiunea TV despre bani şi afaceri!) Cu ei am fost la concerte, de la ei am prins patima colecţionării discurilor LP, pe care mi-am cheltuit o bună parte din „rentă“, fără să am pick-up. Aparatul era un lux inutil pentru majoritatea consătenilor. Alt văr, căruia totdeauna i-am zis Nenea, a construit cu precizie de minitehnicus un pick-up alimentat de la baterii. Nu rezista petrecerilor de-o noapte, astfel că spre ziuă învîrteam platanul cu mîna, la o turaţie ce nu conta, fiindcă eram cu toţii în starea „vorbeşte fiecare şi n-ascultă nimeni“. EP-ul cu coperta galbenă Cream/Canned Heat, achiziţionat în 1970 din restul banilor cîştigaţi cu sapa, la IAS, şi cheltuiţi în bîlciul tradiţional de Sf. Ilie, patronul Găeştilor, l-am tocit realmente în stilul ăsta manual, aproape aidoma celui numit scratch. Am putea afirma, bazîndu-ne pe indiciile menţionate, că vocaţia protocronică a poporului român nu-i chiar gogoriţă? Am putea, dar cine ne-ar crede?

Tot Nenea a cumpărat un aparat de radio „adevărat“ – celebrul Gloria, cu alimentare mixtă. Îl luam devale, să ascultăm Metronom-ul lui Cornel Chiriac, pe malul Neajlovului, în fundul grădinilor noastre. Nu ne feream de vecini (difuzorul suna fără probleme, cu bruiaj maxim, şi-n curte); dar mai autentic se auzeau bluesmenii din Delta Mississippi la umbra sălciilor, lîngă fîntîna cu apă rece, a cărei limpezime o tulburam cu sticle de bere înfipte în nămol, sub ghizd! Mi-e imposibil să evoc, oricît m-aş strădui, acele zile de vară cînd vocea lui Chiriac ne vorbea ca unor prieteni apropiaţi. N-am fost atît de fan(atic), să merg la înmormîntarea lui, nici n-am ţinut să-i văd crucea. În general, evit gesturile de fidelitate necondiţionată pentru rock, fără să-mi pierd loialitatea. Pesemne că asta se datorează unei predispoziţii ironice, moştenite de la tata, Nenea, Nicu şi unchiul Golea, care o desfăşurau fără pic de reţinere împotriva celuilalt unchi, Ioniţă. Acesta izbea morţiş cu bîta-n baltă, pînă a nimerit amplificatorul lui Nicu, spărgîndu-i tuburile electronice marca Tesla. Iar dacă prindea chitara (Nicu avea o imitaţie Fender), unchiul putea să-i ofere lecţii şi lui Jimi Hendrix de cum trebuie distrusă!

La Biblioteca Americană am ascultat întîia dată stereo Hi-Fi, în toamna lui 1973, Santana & Mahavishnu. La concerte mergeam doar cînd îmi rămîneau bani, după sejurul prin anticariate. Păstrez în memorie, arhivat HD, pe cel dintr-o primăvară, la Polivalentă, cu Sfinx, FFN, neuitatele Catene şi Curtea Veche nr. 43, cărora le-am fost roadie vreo săptămînă. Cu Nicu Covaci am discutat, uimindu-mi colegii cantonaţi cîteva rînduri mai jos de locul unde chitaristul îşi verifica boxele, înaintea primului show country Phoenix sub cupola Circului, 1975. Pe Dan Aldea l-am ajutat să mute o masă, la clubul din Schitu Măgureanu. În anii ’80, gagicile mă confundau cu Iuliu Merca, fiindcă purtam barbă şi mintean de dimie. Nu mi-am încercat „calităţile“ interpretative decît pe scena căminului cultural comunal. Prima dată, cîntînd punk, m-am făcut de rîs deoarece imitam gestul exhibiţionist de mai tîrziu al lui Eminem. Voi muri, şi n-o să-mi treacă ruşinea produsă de nea Fănică al lui Ion Moş-Radu, care m-a pîrît tuturor: „Uite-l p-ăla, al lu’ Andrei, face cu pula la femei!“. A doua oară, pe cînd schimbam melodii, la o „discotecă“, fără aplombul DJ-ilor actualmente omniprezenţi, m-am pomenit cu nişte beţivi grămadă, cerîndu-mi insistent şi „d-alea“ pe gustul lor. Pe-atunci nu se chemau manele; azi li se zice aşa, dar nu-s...

Am rămas ascultător de muzică. În faţa boxelor, sînt singur ca dinaintea veşniciei. Care – ştim noi, românii – s-a născut la sat...        

Dumitru Ungureanu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: volumul de publicistică Alambicotheca, Editura Bibliotheca, 2008. 

Foto: Emilian Urse

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Farmacia din grădină. Rolul legumelor în prevenirea unor boli foarte grave, explicat de un renumit cercetător român
Legumele și verdețurile din grădină au efect terapeutic, cu atât mai puternic cu cât ele sunt produse în sistem tradiţional. O spun specialiştii în horticultură care s-au convins, în urma unor studii, că organismul uman preia din roadele pământului o gamă largă de substanţe care ne menţin sănătatea
image
Motivul incredibil pentru care au fost terorizați niște români în Mexic. „I-au adus pe unii agitați, cu arme”
Mexic e o destinație exotică la care visează numeroși români, dar fără să știe riscurile la care se expun. În primul rând, de multe ori vameșii mexicani le interzic accesul și îi expulzează imediat ce coboară din avion. Când totuși le este permis să viziteze țara, au parte de surprize neplăcute
image
Eroarea celor care plâng după industria comunistă. Economist: „Avem una dintre cele mai complexe economii din lume”
Contrar nostalgicilor care plâng după baza industrială moștenită din comunism, România astăzi una dintre cele mai complexe economii din lume, susține economistul Radu Nechita, citând un studiu de la Harvard. El explică de ce industria comunistă era una falimentară

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.