Pietre rostogolite pe islaz
Deşi se găseşte la vreo 74 km de Bucureşti, satul Cacova, unde m-am născut, a fost electrificat în 1971, ca şi comuna Morteni, de care aparţine. Nepăsători că sînt lăsaţi la coadă, consătenii mei nu s-au răsculat, cum o făcuseră zece ani mai înainte, cînd apăruse dihonia colectivizării. Atunci, recalcitranţi şi înapoiaţi, ei nu pricepeau că viitorul de aur promis de comunişti înseamnă renunţarea la proprietatea particulară. Drept care, cînd hoardele activiştilor au catadicsit să ne cotropească locurile uitate de lume, dar nu şi de Dumnezeu, ai noştri n-au pregetat să le pună pe fugă, obligîndu-i pe intruşi la concurs de înot iarna, prin vîlceaua plină cu borhot de la cazanul de ţuică. Fir-aţi ai dracului să fiţi, ziceau blînd pămîntenii, învîrtind măciucile, păi noi sîntem urma care scapă turma!? Nici intervenţia sportivă a trupelor dinamoviste, coordonate de însuşi Ceauşescu, n-a reuşit să-i aducă la sentimente amicale. Vreo cinci IMS-uri au suferit afrontul răsturnării în şanţ, lîngă cimitir, militarii dezarmaţi salvîndu-se în podul şcolii. Evident, întrecerea a luat ulterior alte forme, dar despre astea nu pot depune mărturie, fiindcă se desfăşurau sub pătura nopţii, la lumina lanternelor ţintite în ochii săteanului sculat din aşternutul de paie sau coceni, unde se pitise. Electrificarea tîrzie fu plata cuvenită pentru atitudinea de opoziţie piezişă, pe care unii, socotind folosul personal datorat colaborării cu inamicul, încă o numesc prostie.
Cu toate că lipsea curentul electric, iar în sat trăiau puţini meseriaşi calificaţi (tata printre ei), destui copii născuţi după 1950 voiau să ajungă electricieni. Vărul Nicu a fost cel mai hotărît. Elev la şcoala profesională din Cîmpina, prin 1966-1969, s-a lăsat corijent (repetent n-a reuşit) ca să rămînă în acel oraş. Acolo a întîlnit muzica rock, a învăţat să cînte la chitară, să construiască amplificatoare, să poarte pantaloni evazaţi şi-alte chestii „depravate“. Cînd a venit în vacanţa de Crăciun, după primul trimestru, pielea păstra încă urmele mărăcinilor de pe mirişte, iar din părul tuns cu breton nu se scuturase praful strîns de copilul meticulos care păscuse oile, rostogolind cu ciomagul pietrele pe islaz, în jocul zis „purcica“ (variantă valahă de hochei pe iarbă). Primăvara următoare, Nicu îmbrăcase nădragii ce-au speriat tot neamul: tergal verde-prăzuliu, cu triunghi roşu la baza cracului. Aşa ceva n-avea nici măcar Anton, irecuperabilul satului (devenit gigolo de succes la APACA)! Ţoalele erau semn că moravurile (şi năravurile) se schimbau în Morteni, dar cine să priceapă? Miliţianul sau primarul? Profesorii? Părinţii?
În 1968, trupa Beatles lansa „Ob-La-Di, Ob-La-Da“. Mare şlagăr, nu doar piesă importantă a genului (azi rockerii „adevăraţi“ abia o recunosc)! A fost prima melodie „piratată“, auzită de mine. În sat nefiind radiouri disponibile, cum s-o asculte gaşca neserioşilor ce se aduna seara în poiană, la o discuţie, o sticloanţă sau, după balul bătut & năduşit bătrîneşte, la aburit cu idei novatoare vreo fată dornică de zări necunoscute? Mi-amintesc perfect noaptea din duminica Paştelui 1969, cînd căminul cultural era luminat de-un petromax, lumea plecase, iar noi, cîţiva zăltaţi, şedeam pe dunga scenei şi încurajam furtişagul: Nicu fredona melodia, iar nea Tică, vioristul, prindea notele cu urechea, fără să-şi scoată pălăria pleoştită. I-am cerut mereu s-o cînte, după „play-list“-ul de hore şi sîrbe, iar lăutarul a reprodus-o fără greş. Cînd am putut să-i punem la magnetofon versiunea originală, nea Tică n-a avut ce să adauge versiunii sale: o brodise! De unde concluzia, evidentă: nasc şi la Cacova rockeri!
...Nasc, dar pleacă la oraş! Nicu s-a stabilit în Piteşti. Eu, tot electrician vrînd să ajung, am intrat la liceu industrial, în Bucureşti, de unde am ieşit... poet! Norocul m-a dus într-o clasă cu „băieţi de Capitală“, conectaţi direct „la surse“. (Sînt de mult prin State, prin Israel... Doar Patric Petre Marin, primul meu coleg de bancă, e în ceruri, unde şi-a „mutat“ emisiunea TV despre bani şi afaceri!) Cu ei am fost la concerte, de la ei am prins patima colecţionării discurilor LP, pe care mi-am cheltuit o bună parte din „rentă“, fără să am pick-up. Aparatul era un lux inutil pentru majoritatea consătenilor. Alt văr, căruia totdeauna i-am zis Nenea, a construit cu precizie de minitehnicus un pick-up alimentat de la baterii. Nu rezista petrecerilor de-o noapte, astfel că spre ziuă învîrteam platanul cu mîna, la o turaţie ce nu conta, fiindcă eram cu toţii în starea „vorbeşte fiecare şi n-ascultă nimeni“. EP-ul cu coperta galbenă Cream/Canned Heat, achiziţionat în 1970 din restul banilor cîştigaţi cu sapa, la IAS, şi cheltuiţi în bîlciul tradiţional de Sf. Ilie, patronul Găeştilor, l-am tocit realmente în stilul ăsta manual, aproape aidoma celui numit scratch. Am putea afirma, bazîndu-ne pe indiciile menţionate, că vocaţia protocronică a poporului român nu-i chiar gogoriţă? Am putea, dar cine ne-ar crede?
Tot Nenea a cumpărat un aparat de radio „adevărat“ – celebrul Gloria, cu alimentare mixtă. Îl luam devale, să ascultăm Metronom-ul lui Cornel Chiriac, pe malul Neajlovului, în fundul grădinilor noastre. Nu ne feream de vecini (difuzorul suna fără probleme, cu bruiaj maxim, şi-n curte); dar mai autentic se auzeau bluesmenii din Delta Mississippi la umbra sălciilor, lîngă fîntîna cu apă rece, a cărei limpezime o tulburam cu sticle de bere înfipte în nămol, sub ghizd! Mi-e imposibil să evoc, oricît m-aş strădui, acele zile de vară cînd vocea lui Chiriac ne vorbea ca unor prieteni apropiaţi. N-am fost atît de fan(atic), să merg la înmormîntarea lui, nici n-am ţinut să-i văd crucea. În general, evit gesturile de fidelitate necondiţionată pentru rock, fără să-mi pierd loialitatea. Pesemne că asta se datorează unei predispoziţii ironice, moştenite de la tata, Nenea, Nicu şi unchiul Golea, care o desfăşurau fără pic de reţinere împotriva celuilalt unchi, Ioniţă. Acesta izbea morţiş cu bîta-n baltă, pînă a nimerit amplificatorul lui Nicu, spărgîndu-i tuburile electronice marca Tesla. Iar dacă prindea chitara (Nicu avea o imitaţie Fender), unchiul putea să-i ofere lecţii şi lui Jimi Hendrix de cum trebuie distrusă!
La Biblioteca Americană am ascultat întîia dată stereo Hi-Fi, în toamna lui 1973, Santana & Mahavishnu. La concerte mergeam doar cînd îmi rămîneau bani, după sejurul prin anticariate. Păstrez în memorie, arhivat HD, pe cel dintr-o primăvară, la Polivalentă, cu Sfinx, FFN, neuitatele Catene şi Curtea Veche nr. 43, cărora le-am fost roadie vreo săptămînă. Cu Nicu Covaci am discutat, uimindu-mi colegii cantonaţi cîteva rînduri mai jos de locul unde chitaristul îşi verifica boxele, înaintea primului show country Phoenix sub cupola Circului, 1975. Pe Dan Aldea l-am ajutat să mute o masă, la clubul din Schitu Măgureanu. În anii ’80, gagicile mă confundau cu Iuliu Merca, fiindcă purtam barbă şi mintean de dimie. Nu mi-am încercat „calităţile“ interpretative decît pe scena căminului cultural comunal. Prima dată, cîntînd punk, m-am făcut de rîs deoarece imitam gestul exhibiţionist de mai tîrziu al lui Eminem. Voi muri, şi n-o să-mi treacă ruşinea produsă de nea Fănică al lui Ion Moş-Radu, care m-a pîrît tuturor: „Uite-l p-ăla, al lu’ Andrei, face cu pula la femei!“. A doua oară, pe cînd schimbam melodii, la o „discotecă“, fără aplombul DJ-ilor actualmente omniprezenţi, m-am pomenit cu nişte beţivi grămadă, cerîndu-mi insistent şi „d-alea“ pe gustul lor. Pe-atunci nu se chemau manele; azi li se zice aşa, dar nu-s...
Am rămas ascultător de muzică. În faţa boxelor, sînt singur ca dinaintea veşniciei. Care – ştim noi, românii – s-a născut la sat...
Dumitru Ungureanu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: volumul de publicistică Alambicotheca, Editura Bibliotheca, 2008.
Foto: Emilian Urse
