Tema săptămînii

Undeva într-o ţară săracă, în care bugetul pentru cultură se ridică (mai precis: coboară) la 0,12% din PIB; asta înseamnă zero virgulă ceva din nimic. Majoritatea teatrelor sînt finanţate de autorităţile locale, iar încasările din bilete acoperă o parte neînsemnată din cheltuielile de funcţionare ale teatrelor;

Au existat, în timp, încercări de redefinire a statutului instituţional al actorului – cea mai amplă fiind cea prevăzută printr-o Lege a Teatrului propusă de András Demeter (la acea vreme, secretar de stat la Ministerul Culturii), conform căreia actorii erau angajaţi pe perioadă determinată, în funcţie de necesităţile teatrului.

Crearea unui sistem teatral subvenţionat de stat în Franţa s-a făcut treptat, ţinînd cont de forţele artistice pe care s-a sprijinit, şi este legată de fenomenul „descentralizării“. În 1946, Jeanne Laurent, directoare adjunctă la Direcţia Artelor şi Literelor, iniţiază prima politică de stat menită să deplaseze creaţia artistică din Paris spre provincii.

În 1994, în plin succes cu spectacolul Richard al III-lea şi la început de carieră în cinematografia occidentală, Marcel Iureş renunţa la statutul de angajat al Teatrului Odeon şi făcea primii paşi spre ceea ce va deveni peste cîţiva ani, cu multe eforturi, primul teatru independent din România – Act.

Cînd am început să lucrez în presă, la început de ani ’90, ştiam cam un singur lucru despre jurnalism: că înseamnă reportaj... Visurile mele de atunci cuprindeau plecări spectaculoase pe terenuri periculoase şi descoperirea unor subiecte nu neapărat senzaţionale, cît pitoreşti, uitate de lume şi emoţionante.

Participant la un concurs de literatură, prin clasa a VII-a, îmi propusesem să scriu un „reportaj“. A ieşit o descriere a Termocentralei Mintia, aflată în apropierea oraşului meu, Deva, descriere împănată cu epitete, cu multiple inversiuni adjectiv-substantiv (în genul „măreaţă ctitorie“, „harnici muncitori“), după modelul a ceea ce aveam la vremea aceea în manuale.

Cum am început să scriu reportaje şi cum personaje descrise iniţial ca un simplu „nea Ion“ sau o banală „tanti Aglaia“ au evoluat înspre „bătrîna care de ani de zile urcă dealul spre biserică, devenind astfel un principiu“, este o poveste de mai bine de zece ani.

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a citit o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat recent decedat într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana, era unul dintre cei 4000 de soldaţi morţi pînă atunci în război.

Uite, c-a murit reportajul de ziar, de teve. Cred că l-am omorît chiar eu. Aşa, pe nepusă masă. Fără să-mi dau seama. Ce mi-era mai drag în jurnalism cu mîna mea am spînzurat. Păi, da. Despre crima asta aş vrea să mărturisesc. N-am avut perseverenţă, n-am tras cu orice preţ să fiu asociat cu o vechitură, reportajul.

Garajul firmelor RGR Eco service e pe Şoseaua Mihai Bravu, lîngă staţia de metrou. Am intrat dimineaţa devreme în acea curte pătrată, de beton, la ora cînd forfota era în toi. Maşinile de gunoi, aliniate ca la armată, duduiau şi fornăiau. Şoferii încercau motoarele.

În 1993, Alex. Leo Şerban făcea un dosar în care se întreba cum mai stăm cu plictiseala: „«Despre plictiseală? Pe nişte vremuri ca astea?... Curat frivolitate!» Întîi că remarca de mai sus este, ea însăşi, de o mare plictiseală. Apoi, nu ne-am propus să reabilităm plictisul: ar fi fost o întreprindere vană şi vanitoasă.

„Plictiseala – stare sufletească apăsătoare, uşoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupaţie sau de o ocupaţie neatrăgătoare, de monotonie; gol sufletesc, urît, plictis.“ (DEX) Plictisiţi de rutină, plictisiţi de singurătate, plictisiţi de nepăsare, plictisiţi de lecţii, plictisiţi de viaţă, plictisiţi de moarte...

Caut o explicaţie scurtă şi la îndemînă a plictiselii. Dacă nu e pur şi simplu efectul inactivităţii, atunci ar trebui să fie apanajul celor sătui de propria viaţă. În familia mea s-a transmis prin tradiţie orală sintagma „lene cu slăbiciune“. Ori de cîte ori vreun copil se văita de plictiseală, era tratat cu empatie, „da, ştiu cum e, simţi o lene cu slăbiciune“

Bine că a mai ieşit lumea în stradă în iarna vrajbei noastre (cum frumos a observat un protestatar), bine că Congresul american a vrut să dea S(t)OPA la tot Internetul, bine că UE şi copiii săi, printre care şi România, semnează ACTA (care chiar va da stop la tot Internetul şi tuturor magazinelor de obiecte la un euro), că aşa s-a reactivat lumea pe Facebook.

Se pare că Dorothy Parker a zis cîndva că „leacul plictiselii e curiozitatea; curiozitatea însă nu are leac“. Ce bine! Pentru că sufăr de curiozitate şi nu mă tratez. Îmi place să citesc, să pierd zile în şir uitîndu-mă la filme, să ascult poveştile altora, să cunosc oameni, să îmi petrec timpul cu cîinele meu Parker. Reţete garantate de neplictiseală.

Credeţi că româncele au dreptul la menopauză? Dar ce părere aveţi despre copiii bipezi ai României? Aţi auzit că nivelul erecţiei a crescut în ultimii ani? – sînt doar cîteva exemple de întrebări (preluate din interviurile deja legendare ale lui Viorel Gaiţă) la care trecători pe stradă se înghesuie să răspundă.

O să încep academic, anunţînd care e scopul şi care e concluzia finală. Cel puţin în sociologie acesta e standardul contemporan impus de publicaţiile ştiinţifice: anunţi de la bun început, pe scurt, intenţiile, asumpţiile şi paradigma în care îţi construieşti argumentul, precum şi principalele concluzii.

Ochiul sever al filozofilor este mereu dispus să privească ascuţit şi cu reproş ori de cîte ori gîndul nostru nu stă orientat spre principii, gata să le exprime, să le dea glas sau măcar să le invoce voalat. Principialitatea e un semn de bună-creştere intelectuală, de spaţiu public sănătos, iar capacitatea minţilor noastre de a spune generalităţi este asociată unei bune prezenţe publice.

Afirmaţia că toată lumea se pricepe la fotbal şi politică mi se pare exagerată. În schimb, toată lumea se pricepe, cît de cît, la medicină. Românii abordează mult mai des morga unui agent sanitar sfătos decît aerul îngîndurat al unui antrenor de selecţionată naţională sau clarviziunea geostrategică a unui analist politic.

A-ţi da cu părerea despre de ce, cît şi cum îşi dau alţii cu părerea mi se pare un exerciţiu fabulos, ca şi cum te-ai juca cu oglinzi paralele. Fabulos şi atins uşor de ipocrizie. Dar, cum frumos se spune la manualele de jurnalism, „information is free, opinion is sacred“. După căderea comunismului, România a căpătat limbariţă.

Vorbind despre opinii şi păreri, e cu neputinţă să nu ne oprim atenţia asupra publicistului, o persoană cu demers la fel de participativ, care vrea şi ea, periodic, un subiect de interes general. Unul care să fie înţeles de majoritatea cititorilor şi, mai ales, care să-i confirme statutul de vector de opinie. Făcînd aceasta, publicistul trebuie să-şi depăşească simpla condiţie de individ.

De mai bine de două săptămîni manifestaţiile de stradă, atît cele din Bucureşti, cît şi din multe oraşe ale ţării, au ţinut prima pagină a ziarelor, au fost ştirea principală a jurnalelor TV şi marfă din belşug pentru talk-show-uri şi emisiuni de „analiză“. De la oameni politici la actori cu patalama, de la jurnalişti la bloggeri, toată lumea şi-a dat cu părerea.

Cică ruşii ar fi reuşit să pună mîna pe planurile celui mai modern avion de luptă pe care-l construiau americanii. Conducătorii de la Kremlin i-ar fi chemat atunci pe cei mai buni ingineri şi meşteri din domeniul aviatic şi le-ar fi ordonat ca într-o lună să construiască avionul pe baza acelor documente.

Ştiţi deja, marea majoritate a locuinţelor construite sub regimul comunist în oraşele patriei (dar nu numai, blocurile apăruseră şi în sate) erau aşa-zisele locuinţe tipizate, adică un număr restrîns de proiecte multiplicate în toate cartierele şi oraşele. Ideea în sine nu e comunistă, ea a apărut odată cu industrializarea.