Actorul nostru, slujbaşul nostru

Publicat în Dilema Veche nr. 419 din 23-29 februarie 2012
Actorul nostru, slujbaşul nostru jpeg

Erau muncitori intelectuali, nu foarte de încredere în lupta pentru instaurarea unei dictaturi a proletariatului, dar, oricum, tovarăşi. Odată cu preluarea companiilor private de către stat, actorii au devenit angajaţi cu carte de muncă, pe durată nedeterminată, ai teatrelor publice – şi aşa au rămas pînă în ziua de azi. Schimbarea de percepţie a fost radicală: în ciuda avîntului ulterior de deprofesionalizare a actoriei, prin „Cîntarea României“, a fi actor a devenit, după 1948, o meserie (onorabilă şi recunoscută).

Au existat, în timp, încercări de redefinire a statutului instituţional al actorului – cea mai amplă fiind cea prevăzută printr-o Lege a Teatrului propusă de András Demeter (la acea vreme, secretar de stat la Ministerul Culturii), conform căreia actorii erau angajaţi pe perioadă determinată, în funcţie de necesităţile teatrului, urmînd să fie remuneraţi în conformitate cu performanţele artistice ale anului anterior şi expectaţiile anului în curs. Pe neaşteptate, au venit criza şi Legea Salarizării Unice, iar actorii s-au trezit pentru (momentan) vecie funcţionari la stat. Mai puţin pensionarii (practic, orice actor peste 60 de ani), care s-au descoperit pe ei înşişi, în regimul funcţionăresc pomenit, în stare de incompatibilitate a cumulului pensie-salariu. De pe-o zi pe alta, în Bucureşti s-a născut o tragedie. Pentru că Bucureştiul e singurul oraş cu vedete din România teatrală (şi aşa a fost întotdeauna, televiziunea şi cinema-ul fiind principalii vectori de promovare, încă de pe vremea ailaltă), mulţi au perceput măsura drept o jignire personală, combinată cu o scădere dramatică a veniturilor celor care nu prea jucau. Iar teatrele au răsuflat, întîi administrativ, uşurate – căci prin trecerea de la angajat la colaborator a acestor actori obţineau şi reducerea de personal pe care o reclama Guvernul –, după care s-au îngrozit bugetar – spre deosebire de alte sectoare „de stat“, arta spectacolului are nevoie şi de pensionari pe scenă, care pensionari din punct de vedere birocratic sînt actori cel puţin foarte buni, dacă nu de-a dreptul mari, din punct de vedere artistic, motiv pentru care trebuie şi plătiţi bine, din prima tăiată categorie de cheltuieli, cea de proiecte. În Bucureşti mai mult ca oriunde altundeva, lumea vine la teatru pentru actori şi n-o interesează vîrsta lor de buletin, aşa că interzicerea cumulului s-a dovedit cu dus-întors: a redus numărul de angajaţi în teatre şi cheltuielile aferente, dar, în acelaşi timp, a adus nu neapărat lucrative modificări de repertoriu (se montează cu mai multă atenţie spectacole care necesită în distribuţie actori peste o anume etate) şi a redus numărul de colaboratori în teatrele de stat, adică mai puţini actori foarte tineri. Ar fi foarte instructiv de văzut cum tribulaţiile legislative din ultima vreme au dus, în teatrele publice, din Bucureşti mai ales, la orientarea repertorială predominant către reprezentarea scenică a vîrstei de mijloc…

De fapt, pe părţi sau în totalitate, actualul sistem, al trupei formate din actori angajaţi pe termen lung, e protejat, de sus în jos şi de jos în sus, de întregul ecosistem scenic: la nivel naţional, teatrul de repertoriu (în care producţiile sînt prezentate de-a lungul mai multor stagiuni) ar fi greu spre imposibil de susţinut dacă actorilor nu li s-ar oferi o siguranţă contractuală.

Chiar în teatrele în care artiştii sînt predominant angajaţi cu contracte pe perioadă determinată (la Sibiu sau la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), acestea sînt, de regulă, prelungite mai mult sau mai puţin automat, iar dinamica pieţei e aplicabilă doar actorilor foarte tineri sau de ansamblu, uşor înlocuibili în producţiile curente. E greu de imaginat, la modul în care se petrec lucrurile acum, o mobilitate a actorilor profesionişti în variile teatre din ţară (cele mai multe, în oraşe unde nu există alte oportunităţi pentru actori în afara angajamentului la stat), un an la Constanţa, o jumătate de an la Piatra Neamţ şi alte şase luni la Oradea, în condiţiile unor venituri mici, ale unui cost al vieţii ridicat şi avînd în vedere că preţul biletului la teatru, în afara marilor oraşe, tinde vertiginos spre 15 lei. În afara acelor mari oraşe, e nerealist să te gîndeşti la spectacole produse în regim de proiect, cu serii de zece reprezentaţii într-o unică repriză, în două-trei luni: nu se vor umple niciodată sălile, publicul vrea siguranţa spectacolelor pe care să le poată găsi pe afiş atunci cînd are timp, bani şi dispoziţie. În Bucureşti, Cluj, Timişoara, teatrele au nevoie de siguranţa unor hituri, a unor producţii la care oamenii vin şi după doi, trei, patru ani, ca să-şi poată asuma riscul unor spectacole care să nu semene neapărat cu reţeta deja consacrată şi în care să poată fi lansaţi actori necunoscuţi de marele public. Pentru asta e nevoie de instituţia actorului angajat: ca să supravieţuim darwinismului teatral. 

Într-un fel poate de necrezut, teatrul public în România e ultima redută a egalităţii de şanse. Generaţia mea – a artiştilor pentru care sînt prea puţini bani pentru colaborări şi cărora teatrele le sînt închise, căci nu se prea mai fac angajări – va fi una nu prea îndepărtată de precursoarea ei interbelică: precară, cu cîteva vedete şi mulţi supravieţuind la limită, pentru care a fi actor e mai puţin o meserie şi mai mult o dependenţă constantă de confirmare din partea unui public foarte capricios.

Iulia Popovici
este jurnalist şi critic de teatru. Curatoare a platformei româneşti a Festivalului Temps d’Image de la Cluj-Napoca.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Riscurile alcoolului la plajă: deshidratare, leșin, accident vascular, înec. Cum să bei prudent, dacă nu te poți abține
Deși e tentant și poate părea distractiv, consumul de alcool în apropierea apei și sub un soare arzător vine cu unele riscuri reale de siguranță. Yahoo Life a publicat sfaturile unor experții în sănătate pentru a evita deshidratarea, bolile cauzate de căldură și accidentele.
image
Un cunoscut economist român oferă un premiu de 100.000 de euro, cu o singură condiție. „Vi-i dau eu, mă angajez aici”
Economistul Andrei Caramitru se angajează să ofere un premiu de 100.000 de euro. Există însă și o condiție importantă pusă celor care ar vrea să se bucure de acești bani.
image
Ce ne spun accidentările repetate ale lui Halep: doctorul Alin Popescu a explicat cazul Simonei ca la carte EXCLUSIV
Accidentările repetate cu care se confruntă Simona Halep sunt des întâlnite în cazul sportivilor care revin în competiții după absențe îndelungate.

HIstoria.ro

image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.
image
Bătălia de pe frontul invizibil al celui de-al Doilea Război Mondial
La izbucnirea războiului, în 1939, în Marea Britanie exista pericolul formării unei puternice coloane a cincea. Agenții Serviciului britanic de securitate (MI-5) au reușit să neutralizeze rețele importante de simpatizați pro-germani din Regatul Unit.