Tema săptămînii

După Revoluţie, în multe zone rurale, agroturismul a fost una dintre soluţiile salvatoare pentru evitarea şomajului. Cum multe fabrici şi întreprinderi au dat faliment ori s-au închis pur şi simplu din lipsă de randament, să-ţi deschizi o pensiune a devenit nu o modă, ci un mod de a supravieţui financiar.

Băteam zilnic drumurile întortocheate care legau cele patru-cinci sate ale comunei, răsfirate pe dealurile din preajmă, căscînd gura la frumoasele case împachetate în solzi de lemn, specifici arhitecturii tradiţionale locale, sau la vilele impunătoare construite de migranţii cu dare de mînă sau aparţinînd antreprenorilor locali.

„Ia uite dom’le la asta! Se bagă în faţă, se înfruptă din toate şi ne ocupă teritoriile de parcă noi nici nu am fi pe aici. Păi, ce crezi, măi animalule, că aşa îţi merge? Aici sînt reguli clare, noi ştim care e locul fiecăruia şi nu acceptăm să ne încurce orice nou-venit. Păi, măi urecheatule, pe cînd străbunii noştri făceau regulile pe aici, ai tăi nici nu-şi împletiseră primul lanţ de ADN!

Românul s-a născut poet, aşa cum unii se nasc albi, negri, galbeni, albaştri. Un loc comun atît de călduţ, încît ai fi în stare să-l crezi, în timp ce reciţi pe de rost primele 20 de strofe din „Luceafărul“. Din fericire, lucrurile nu stau chiar aşa, dar stau bine.

E infinit mai bine să citeşti poezie decît să scrii orice. Ca să încep direct cu sfîrşitul. Şi, de fapt, poezia e singurul „de citit“ cînd n-ai nici timp, nici nervi şi eşti în pană (sau avalanşă) de emoţii. Adică, în cazul meu, de dimineaţa pînă seara. De pildă azi, gîndindu-mă la ce să scriu pentru dosarul din Dilema veche, am petrecut ore întregi pe lîngă aragaz.

De fiecare dată cînd mă văd pus în situaţia de a vorbi despre antologia Cele mai frumoase poeme din 2010 în absenţa lui Claudiu Komartin mă încearcă un sentiment de stînjeneală, dacă nu de impostură de-a binelea – ca pe un licean care-şi asumă de unul singur o temă făcută la comun cu bunul lui prieten din banca vecină.

Am ajuns un om fără trecut. Nu mai ştiu ce făceam acum şapte ani, de pildă. Şi uneori aş vrea să ştiu. Dar îmi amintesc ce cărţi citeam. Aş putea spune: poezia e trecutul meu, sau că trecutul meu s-a transformat, pe nesimţite, într-un soi de bibliotecă în care cărţile sînt compuse din stări, din imagini reconstituite, deci mincinoase.

Cică un tînăr era să fie bătut pentru o metaforă. Aşa, simplu: a început omul să-şi recite poezia în Piaţa Universităţii, unii n-au înţeles şi au sărit pe el. Doi manifestanţi dezbat acum cazul în troleibuz, între Armenească şi Calea Moşilor. Unul susţine că „dacă nu înţelegi o metaforă, degeaba trăieşti“.

Eu m-am lecuit de activism civic. Asta spune Horia-Roman Patapievici în convorbirea pe care o relatăm în acest dosar. O concluzie tristă a unui experiment care trebuia să iasă mai optimist.Ideea noastră a fost una simplă: publicăm lungul nostru interviu colectiv cu profesorul Lucian Boia – asta era faţa „pătată“ a implicării intelectualilor în politică.

Înainte de a fi cancelar al Guvernului României – funcţie care sună impresionant –, Alin Teodorescu a fost unul dintre cei mai cunoscuţi sociologi din România, director al IMAS şi preşedinte al Fundaţiei Soros. Genul de sociolog care pare a şti în orice moment cine va cîştiga viitoarele alegeri.

Adevărul e că atunci cînd citeam Politice, în timpul liceului, nu mi l-aş fi închipuit pe Horia-Roman Patapievici şef de instituţie. Eram nişte revoltaţi, şi el prin ce scria, şi eu pentru că îl citeam. Nu i-am spus niciodată, nici public, nici privat, dar mi-a marcat adolescenţa. Şi îi datorez o bună parte din ceea ce sînt.

Faţă de ceilalţi trei, pentru Andrei Pleşu intrarea în administraţie chiar a reprezentat o schimbare dramatică. Vorbim de mandatul ministerial de la Cultură, început chiar în decembrie 1989. De la disident aflat în domiciliu forţat direct la ministru, în cîteva zile. „Nici nu-mi trecea prin cap cu o zi înainte, am fost luat pe nepregătite."

Nicu Popescu lucrează la European Council on Foreign Relations (ECFR), provine din Republica Moldova şi este cunoscut acolo, iar legăturile sale cu România sînt mai degrabă precare. Este unul dintre cei mai apreciaţi experţi, la nivel european, în Rusia şi spaţiul estic. După 2009, a lucrat timp de un an în guvernul de la Chişinău, fiind consilier al premierului Vlad Filat.

Sunetele şi zgomotele care ne înconjoară, muzica pe care alegem s-o ascultăm sau cea care ajunge întîmplător la noi alcătuiesc „textura“ sonoră a vieţii de zi cu zi. Ele transmit mesaje pe care fiecare dintre noi le poate percepe diferit. Totuşi, cu toţii sîntem de acord, de pildă, că o bormaşină la etajul de deasupra ne deranjează, ne tulbură liniştea.

Ca niciodată, tema acestui număr mă trimite simultan şi brusc într-o sumedenie de direcţii diferite. Din motive care îmi scapă, nu le pot urmări şi nu le pot lega între ele. Par să nu vrea nicidecum să se coaguleze într-un articol coerent-decent. Am ales să le las să-şi spună fiecare punctul de vedere...

Nimeni nu poate să trăiască sub clopot. Să tatoneze iluzia autoprotecţiei, da, dar nimic mai mult. Dacă refuzi vibraţia lumii, dacă te extragi din împestriţeala ei vocală, nu faci decît să curtezi autismul. Viaţa etanşeizată nu e viaţă, ci un erzaţ primejdios.

Cînd am căştile în urechi, am superputeri. Oraşul prin care umblu kilometri întregi într-o singură săptămînă, oraşul care strigă la mine, mă trage de mînecă şi-mi pune piedică de atîtea ori pe zi, ia forma muzicii pe care o ascult. Dacă oamenii aleargă ca să prindă autobuzul, iar eu am în căşti Bill Evans, îi văd cum fac doi paşi, iar al treilea e deja în aer.

Ca şi data trecută, cînd m-am ocupat niţel de culori (vezi Dilema veche nr. 393), voi începe tot cu un instrument muzical: azi, octobasul. Creat în 1849 de lutierul francez Jean-Baptiste Vuillaume, octobasul era un contrabas gigantic, cu trei corzi, înalt de 3,87 metri.

În afară de O-Zone, ce mai ştim despre cultura basarabeană? Exact! Nu ştiu la ce a folosit „podul de flori de peste Prut“, dar trafic cu produse culturale nu prea s-a făcut. A existat retorica patriotică postdecembristă, au existat, poate, şi sentimente sincere de dragoste, dar interesul a murit repede şi nimeni nu s-a preocupat să-l stîrnească cu adevărat.

În calitate de cronicar al actualităţii literare, am avut, desigur, ocazia să citesc şi să scriu de-a lungul timpului despre destule cărţi ale autorilor de peste Prut, dar ele nu sînt nici pe departe suficiente pentru a da o imagine concludentă a literaturii din Basarabia de azi.

Nu îmi pot închipui la ce se aşteptau cei care au negociat şi semnat ACTA. Nimeni nu şi-a pus problema că, dat fiind că Internetul este o prezenţă şi o necesitate cotidiană pentru milioane şi milioane de oameni, vor exista reacţii? Desigur, ACTA nu se referă doar la Internet (sau nu în primul rînd).