Cui nu-i pasă?
Cel mai mult mi-a rămas în memoria de 15 ani de profesorat o teză la un examen de clasa a VIII-a; potrivit unor indicii din lucrare trebuie să fi fost a unei fetiţe de la ţară. Li se ceruse să facă un comentariu al semnificaţiilor poeziei „Nici nu-i pasă“ de Tudor Arghezi (pentru scurtă reamintire: „Te-ai oprit într-un cais / Pasăre, cin’ te-a trimis? / Te-ai mutat din dud în dud. / Cîntă, hai, să te aud / (…) / Nu ştii, pasăre frumoasă / Cum te cheamă? Nici nu-ţi pasă.“); iar răspunsul ei, înşirat pe mai bine de o pagină, conţinea numai fraze rimate şi ritmate în care dialoga cu biata pasăre, la fel de „singurea“ ca şi eleva de care vorbim, copila folosindu-se de un laitmotiv pe care l-a şi inserat în fiecare rînd: „cip-cirip şi tra-la-la“. La acelaşi subiect, măcar un sfert dintre candidaţi au vorbit despre părinţii plecaţi în străinătate. Nu era titlul „Nici nu-i pasă“?!
Fetiţei i-am dat notă de trecere: în dialogul acela era atîta candoare şi empatie cu poetul, încît am trecut peste rigorile baremului; am apreciat-o şi am ţinut-o minte mai mult decît pe cei care au vorbit atunci despre o ars poetica; au fost, oricum, extrem de puţini şi ei.
Am făcut această introducere practică referitoare indirect la studiul poeziei în şcoală pentru că ne aflăm într-o situaţie aproape aberantă; vorbim, de pildă, despre materia şi manualele V-VIII care nu conţin decît cîteva texte poetice. Enumerăm un M. Eminescu (celebrul dintr-a V-a „Fiind băiet păduri cutreieram“, şi apoi, în funcţie de manual, „Lacul“, „Dorinţa“, „O, rămîi“ etc.), V. Alecsandri (pasteluri despre toamnă, iarnă şi primăvară), imnuri şi alţi doi-trei autori. Ceea ce vreau să spun este că orizontul liric este foarte firav conturat din punctul de vedere al programei şi al manualelor. Lăsăm aici deoparte profesorii care lucrează suplimentar poezie, căci orientarea lor nu are cum să fie spre texte moderniste, nivelul de receptare şi capacitatea medie a elevilor de această vîrstă nepermiţîndu-le o ţintă aşa de înaltă.
În condiţiile date, cum să ceri analiza unui astfel de text în examen? Te mai poţi mira de rezultate? Mai mult, cînd vine clasa a IX-a, te întîlneşti deodată, din primele pagini, cu M. Cărtărescu („Poema chiuvetei“) ori F. Iaru („De-a waţi ascunselea“) sau, mai rău, trebuie să răspunzi unor întrebări pe caligrame de la Gellu Naum („Nigredo“), la Cristian Morgenstern şi Man Ray. Repet, după Eminescu şi Alecsandri. În împrejurările date, Holorimele lui Şerban Foarţă, trecute ca lecturi suplimentare, le faci oricînd cu titlu obligatoriu.
Am ales să fac o prezentare generală a senzaţiei de grav hiatus în ceea ce priveşte studiul poeziei între ciclurile gimnazial şi liceal pentru că nu mi se pare deloc a fi o abordare justă a realităţii. În primul rînd, ar trebui gîndită o coordonare a celor două perioade de şcoală la nivel de programă şi mai ales de manuale; în al doilea rînd, ar trebui acordat un spaţiu mai extins şi mai diversificat poeziei în clasele V–VIII. Pe de altă parte, şi la nivel de liceu trebuie un început precaut, întrucît reacţia în faţa unor texte bazate pe cod poetic, pe ermetizarea limbajului şi a ideii nu face decît să-l alunge pe virtualul cititor. Imaginaţi-vă că textele pe care le-am invocat ajung să fie obiect de „predare“ pentru profesorii de la licee şi grupuri şcolare, unde cu greu se scrie în limba română. Pentru că manualele nu sînt diferenţiate. Vă puteţi da seama ce stupoare pe elevi? Şi ce groază pe profesori?
Un mic exemplu şi aici, pentru buna înţelegere; chiar dacă nu e din cîmpul poeziei, este elocvent pentru viziunea asupra fenomenului: o colegă şi prietenă dă un test prin care le cere elevilor de la un liceu industrial să expună subiectul piesei Titanic vals de T. Muşatescu. Unul dintre elevi scrie mult şi înflăcărat despre filmul cu titlu aproape omonim al lui James Cameron, Titanic (vas…). Să te bucuri că nu a dat pagina goală sau să-l laşi corigent? Şi atunci, revenind, cum ar trata un astfel de elev, dar nu numai, un text al lui G. Naum (de caducitatea şi imposibilitatea de a „traduce“ poezia s-au lovit elevi cu pretenţii în percepţia de poezii), inclus, nu demult, în variantele posibile a fi subiect de bacalaureat: „Firul de sînge care-mi iese din buzunar / firul de lînă care-mi iese din ochi / firul de tutun care-mi iese din urechi“ etc.? Reamintim, nici manualele, nici subiectele de bacalaureat nu sînt diferenţiate în funcţie de profilul liceului sau al clasei. Mă întreb ce punctaj ar avea specialistul în cinema-ul hollywoodian...
Şi tot în aceeaşi linie de idei, dar la alt nivel, mă întreb cum ar aplica baremul (totdeauna ferit vag la astfel de subiecte) profesoara în carne şi oase care, la o întîlnire cu Emil Brumaru, îi cerea morţiş poetului să-i explice ce-a vrut cu adevărat să spună cînd a scris despre „portocala dezbrăcată în pielea goală“ şi care, evident, a rămas tot nelămurită şi nemulţumită.
Un adevăr este acela că poezia se cere simţită, şi mai puţin comentată. Dar nici nu ai cum să faci doar lectură în şcoală, pentru că trebuie să le trezeşti elevilor orizontul liric. Dar, ca întotdeauna, lectura, mai ales în spaţiul poetic, trebuie dirijată. Se pare că manualele nu sînt tocmai un succes. Şi atunci intervine rolul esenţial al profesorului, care trebuie să selecteze şi să adapteze conform nivelului clasei. Pentru că este vorba despre educaţie estetică, despre plăcerea de a provoca spiritul critic. Este vorba despre vocaţie şi foarte mult despre putinţă şi voinţă.
Adesea, de ce să nu recunoaştem, apare totuşi şansa, ca dascăl, de a colabora cu elevi deschişi către poezie. Eu am acest privilegiu, iar orele de literatură sînt o delectare: la clasa a IX-a facem brainstorming pe textele lui Iaru, ne emoţionăm de Romarta copiilor cea prăbuşită a lui Cărtărescu; mai mult, ne apropiem de Emil Brumaru sau de mai tînărul, premiatul şi rezervatul Costică Acosmei. Ne întîlnim şi fizic cu ei, punem întrebări iscoditori, adesea îi surprindem şi-i facem să-şi iasă din morga impenetrabilă de artişti de neatins, mergem la festivaluri de trufe şi poezie (păcat că tot mai rare), îi căutăm şi, de aceea, reuşim să atingem uneori esenţa poeziei: să ne oprim din goana noastră nebună.
Astfel de transformări sînt posibile. Numai că profesorii trebuie să înţeleagă libertatea pe care o au la îndemînă, acum reglementată şi prin programă. Pînă cînd se va schimba forma, cred că ţine de noi să lucrăm asupra fondului. Iar scopul profesorului de română este, dincolo de orice, să dezvolte gustul lecturii. Cît despre poezie, ea este o provocare, în general. Ca oameni care educă, depinde de noi dacă ştim, la rîndul nostru, să aruncăm elevilor provocarea de a o descifra. Să reuşeşti să le inspiri tinerilor pasiunea pentru acest univers fascinant este, după mine, unul dintre succesele vieţii de profesor de literatură.
Vorba unui elev care se întîlnea pentru prima dată cu poezia: „Ştiţi, aseară, după ce am citit o serie de poezii, am simţit nevoia să mă uit în tavan cu ochii deschişi, minute bune. M-a întrebat tata dacă mi-e rău“.
Serinella Zara este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Iaşi.
Foto: Marius Chivu
