Fluiditatea şi disponibilitatea multor intelectuali de a se angaja... - dialog cu Lucian BOIA

- dialog cu Lucian BOIA -

Mircea Vasilescu: De ce aţi ales tocmai această perioadă – 1930-1950? Şi cum aţi delimitat-o?

Lucian Boia: Nici eu nu ştiam că voi alege perioada aceasta. La un moment dat, am pus punct preocupărilor mele aproape exclusive multă vreme pentru imaginar, pentru mitologii: simţeam că s-a cam epuizat problematica aceasta. Nu pot să mă ocup toată viaţa de un singur lucru. Şi mi-am făcut ieşirea din preocupările pentru imaginar şi cu alte cărţi privitoare la Occident, la Napoleon al III-lea, la Franţa, iar în ce priveşte istoria românească, am scris cartea despre germanofilii din Primul Război Mondial, o chestiune care m-a preocupat de multă vreme: aveam sentimentul că lucrurile nu stau chiar aşa cum le prezintă discursul nostru naţional bine-cunoscut, şi anume că toţi românii, într-un cuget şi-o simţire, ar fi fost în 1914 sau 1916 partizani ai intrării în război alături de Antanta pentru dobîndirea Transilvaniei. Or, acest sentiment mi s-a confirmat peste aşteptări, am constatat, făcînd cercetarea, că foarte mulţi dintre intelectualii de vîrf din timpul Primului Război Mondial au fost fie partizani ai unei alianţe cu Puterile Centrale, fie, mai mulţi decît aceştia, partizani ai unei neutralităţi binevoitoare faţă de Puterile Centrale. Lucrul ăsta se explică prin multe motive, dar unul dintre ele, poate chiar motivul principal, se numeşte Basarabia. Nu trebuie uitat că, pînă la urmă, România Mare s-a creat fiindcă, aşa cum a spus Petre Carp, românii au avut atît de mult noroc, încît nu mai aveau nevoie de oameni politici; însă alegerea, la 1916, trebuia să fie între Transilvania – sau, să spunem, Transilvania plus Bucovina – şi Basarabia. Şi atunci, cei care susţineau că Basarabia e o chestiune mai urgentă aveau dreptatea lor. Sigur că Transilvania arăta mai bine din toate punctele de vedere decît Basarabia, numai că Basarabia, din toate punctele de vedere, stătea mai prost decît Transilvania. Maghiarizarea românilor din Transilvania e o poveste. Ungurii nu mai reuşeau la 1900 să maghiarizeze nici un român. Românii erau totuşi solid aşezaţi în Transilvania, îşi aveau bisericile lor, îşi aveau presa lor, erau bine organizaţi în plan naţional şi cultural, România era aproape şi-i susţinea. Nu, primejdia era directă pentru românii din Basarabia, unde politica de deznaţionalizare era în curs. Şi asta spuneau ei. Spuneau că Rusia rămîne totuşi o mare primejdie – ceea ce ceilalţi se făceau că nu văd –, că Rusia se aliase cu Franţa şi Anglia şi socoteau sau sperau ei că, în felul acesta, pretenţiile Rusiei vor fi moderate; or, „germanofilii“ (i-am pus între ghilimele pe germanofili pentru că erau mai mult rusofobi decît germanofili) spuneau că Rusia rămîne periculoasă şi că pînă la urmă degeaba se poate face România Mare dacă, după aceea, România e înghiţită de Rusia. Aşa au stat lucrurile în linii mari în timpul Primului Război Mondial şi în sensul acesta m-am ocupat de elita intelectuală românească atunci. După aceea, încheiasem cartea aceasta şi m-am gîndit să lucrez în continuare pe elita intelectuală şi, ca şi în cazul Primului Război Mondial, pe raporturile dintre intelectuali şi factorul politic. M-am gîndit la un moment dat la anii ’38-’40, perioada de dictatură regală a lui Carol II, dar mi s-a părut că-i cam îngustă (deşi nu este, ar merita să facă cineva o lucrare serioasă, aprofundată pe anii aceştia, cînd sînt foarte multe probleme de ordin intelectual şi politic, amestecate, şi toţi intelectualii sînt foarte angajaţi în ce se întîmpla atunci). Aşa că mi-am lărgit cadrul treptat: am coborît spre 1930 şi am mers mai departe pînă în jurul anilor 1950. De ce am ales aceste limite? Nu a fost o alegere arbitrară. Am pornit de la cei cîţiva ani de relativă democraţie românească pînă în ’38, după care au urmat celelalte regimuri: dictatura regală în ’38-’40, legionarii în toamna lui ’40 pînă la începutul lui ’41, Antonescu fără legionari pînă în ’44, apoi încercarea de restaurare a democraţiei, dar în condiţii vitrege, cu armata sovietică peste România, după aceea regimul comunizant al lui Petru Groza cu ceva resturi de democraţie, dar, desigur, tot mai puţine, şi apoi instaurarea regimului comunist după 30 decembrie 1947. Am ales aceşti ani fiindcă sînt totuşi şapte regimuri politice care se succed în zece ani, din ’37-’38 pînă în ’47-’48. Şi nu cred că mai e o ţară în Europa unde să se fi succedat chiar atîtea regimuri politice atît de repede şi să-i fi prins pe intelectuali în jocul acesta. Nouă ne e uşor astăzi să spunem că s-au înşelat, că s-au dovedit slabi în faţa istoriei, dar noi sîntem „mai deştepţi decît ei“ fiindcă ştim ce s-a-ntîmplat. Or, atunci era foarte greu să-ţi dai seama de toate astea. În iunie 1940 – la 8 iunie erau 10 ani de la Restauraţie, de la revenirea lui Carol I în ţară – sînt mari festivităţi şi se scrie foarte mult, toţi intelectualii sînt angajaţi în proslăvirea regimului lui Carol II; nimeni nu ştia, nimeni nu-şi închipuia că regimul ăsta nu mai are decît trei luni de existenţă. Păreau zece ani care anunţă o întreagă eră şi zece ani cu realizări notabile şi în plan cultural, şi în plan economic. Apoi au venit legionarii, iar ei aveau proiectul acesta de a schimba România, schimbarea la faţă a României. Apoi, intelectualii îşi închipuiau, dimpotrivă, că regimul comunist nu va rezista, că nu e potrivit cu realităţile româneşti, cu firea românului, şi uite că tocmai regimul comunist a rezistat mai mult decît celelalte. Noi ştim toate acestea astăzi, intelectualii epocii n-aveau de unde să le ştie şi atunci s-au lăsat antrenaţi pe căi false de multe ori, s-au amăgit, s-au păcălit, unii au devenit victime ale istoriei, asta a fost epoca. Dacă decupezi aceşti ani, din ’30 pînă-n ’50, e clar că-i perioada cea mai agitată, cu cele mai multe schimbări şi răsturnări, şi cu cele mai multe sfidări adresate oricui, inclusiv intelectualilor.

Simona Sora: Eu v-aş întreba de ce aţi ales intelectualii? Dincolo de tradiţia occidentală a intelectualilor, concluzia cărţii dumneavoastră este aceea că intelectualii habar n-au ce fac. Nu-s nici mai buni, nici mai frumoşi, nici mai deştepţi, dar mai ales, nu văd foarte clar ce se întîmplă.

Lucian Boia: E interesant să constaţi cît de prost gîndesc adesea intelectualii. Pe de altă parte, nu trebuie să gîndim atît de acuzator. Ei au gîndit prost fiindcă istoria însăşi mergea prost, mergea aiurea. Totul a mers aiurea, şi atunci intelectualii au gîndit aiurea. Intelectualii au tentaţia asta a alunecării spre tot felul de soluţii utopice, şi atunci tocmai faptul că sînt intelectuali îi face să nu gîndească prea bine. Trebuie să mărturisesc că am studiat diverse categorii de intelectuali, dar m-au interesat foarte mult şi destinele individuale fiindcă, totuşi, e o pleiadă de intelectuali, dacă iei anuarele Universităţii şi te uiţi la defilarea numelor profesorilor universitari, este impresionantă. Adică sînt nume care astăzi sunt bine aşezate în istoria culturii româneşti. Şi constaţi că, în ce priveşte mersul evenimentelor, raportarea lor la factorul ideologic, politic, oamenii aceştia nu gîndesc chiar strălucit...

Luiza Vasiliu: Dar nu este într-un fel şi problema noastră, în sensul că avem foarte multe aşteptări de la intelectuali, iar ei trebuie să fie un model? Cu alte cuvinte, aşteptările pe care le are societatea îi transformă într-un subiect?

Lucian Boia: Să ne înţelegem, mulţi dintre intelectualii pe care i-am mai şi ironizat şi care, evident, se vede că s-au păcălit, sînt totuşi excelenţi în domeniul lor, sînt mari scriitori, mari savanţi. A fost o epocă foarte bună pentru cultura românească. Deci nu se reduce totul la raportarea asta la mersul istoriei, la politic.

Andrei Manolescu: Dar, cînd aţi început să vă documentaţi, aveaţi idee, în mare, despre amploarea fenomenului de înclinare a intelectualilor în funcţie de cum bate vîntul?... Există un caz care v-a depăşit aşteptările?

Lucian Boia: Ştiam destul de multe pentru că, pînă la urmă, sînt istoric – chiar dacă nu sînt specializat pe perioada interbelică... Da, fluiditatea şi disponibilitatea multor intelectuali de a se angaja cînd într-o parte, cînd în alta. Sînt lucruri pe care le ştiam pînă la un punct. Sînt foarte mulţi dintre cei care l-au susţinut pe Carol II în dictatura regală şi care s-au pus bine cu comunismul după ’44. Mihai Ralea este un exemplu, Alexandru Rosetti – alt exemplu. Şi asta din mai multe motive: fiind oameni apropiaţi (poţi să zici chiar oamenii lui Carol II), au fost, prin forţa lucrurilor, anti-legionari şi n-au fost bine văzuţi nici în timpul regimului Antonescu. Şi atunci păcatele cele mai mari văzute dinspre ’44 şi anii următori, care erau legate de Antonescu şi de legionari, nu-i afectau şi pe ei. Iar la Ralea am şi găsit un articol în care spunea tocmai acest lucru: am fost acuzaţi că am mers împreună cu Carol II; acum vă daţi seama de ce am mers împreună cu Carol II, pentru că eram împotriva legionarilor, împotriva extremismelor, şi asta era soluţia practică atunci de a te opune. Sigur că nu chiar aşa gîndiseră ei în ’38-’40, au mers de-a binelea cu Carol II, dar după aceea au putut spune: uite, de-asta am făcut-o, fiindcă eram împotriva extremismelor.