Andrei Pleşu - fost ministru, actual stîrnitor de antipatie

Publicat în Dilema Veche nr. 423 din 22-28 martie 2012
Andrei Pleşu   fost ministru, actual stîrnitor de antipatie jpeg

Faţă de ceilalţi trei, pentru Andrei Pleşu intrarea în administraţie chiar a reprezentat o schimbare dramatică. Vorbim de mandatul ministerial de la Cultură, început chiar în decembrie 1989. De la disident aflat în domiciliu forţat direct la ministru, în cîteva zile. „Nici nu-mi trecea prin cap cu o zi înainte, am fost luat pe nepregătite. Mi s-a părut că nu pot refuza oferta, în acele momente ţi se părea că orice ţi se cere trebuie să te angajezi. Mi-am dat destul de repede seama că a fi intelectual nu e în mod necesar o calificare pentru o funcţie politico-administrativă.“

Ţine minte momentul în care a intrat în biroul Suzanei Gîdea, stăpîna domeniului în ceauşismul tîrziu. Detalii care se ţin minte şi după 22 de ani: „Era un birou foarte amplu, avea lîngă scaunul ministrului un scăunel de pus picioarele. Mai erau plicuri cu scrisori amoroase din partea multor oameni de cultură deveniţi ulterior foarte riguroşi“, adaugă cu ironie. Şi mai era ceva, un detaliu care îmi evocă un peisaj şi revoluţionar, şi postapocaliptic: un pahar cu lapte. În spatele biroului propriu-zis, Andrei Pleşu a intrat într-o sală mai mică, unde se găsea şi un duş. Iar acolo era un pahar de lapte, uitat de doamna Gîdea, care se stricase între timp. Laptele, nu doamna. I s-a părut simbolic. Şi mai era o secretară destul de speriată, care, atunci cînd o chema, venea panicată, în fugă. Şi mai erau candori pe care şi le recunoaşte acum. De pildă, zile întregi după intrarea în funcţie venea la serviciu şi o găsea pe aceeaşi secretară distrugînd diverse hîrtii. „Eu întrebam ce face şi ea zicea: «ei, fac curat». Nu mi-a dat prin cap nici o clipă că ar fi putut fi hîrtii care nu trebuiau aruncate tocmai în acele momente sau că eu aş fi putut avea alte criterii pentru distrugerea unor documente decît avea ea.“ Asta intră la categoria candori inevitabile. Oricum, viaţa nu îl pregătise pentru ce a găsit acolo, era nevoie de abilităţi pe care a trebuit să le înveţe.

Am avut mari crize de singurătate

La Ministerul de Externe, deja după ani buni de tranziţie, a simţit că atmosfera se schimbase, se relaxase. Aici însă erau alte probleme: venea din afara sistemului. Şi unii de prin minister au avut grijă să-i aducă aminte, aşa discret şi diplomatic – doar era vorba de şeful instituţiei: „Am intrat cu complexul celui care vine din afară. Pe de altă parte, am descoperit repede că e şi asta o mică mitologie, anume că diplomaţia e ceva ce presupune o şcolarizare specială. E, în multe privinţe, un fel de rutină care lor li se pare o înaltă specializare. Nu trebuie să pleci de la ideea că intri într-o sectă ezoterică. Am citit harnic şi disciplinat tot ce mi se dădea să citesc. Ceea ce era epuizant şi, uneori, inutil, pentru că nu era totul necesar, dar eu citeam tot dintr-un fel de teamă că, dacă nu controlez bine informaţia, s-ar putea să greşesc. Complexul m-a făcut mai scrupulos. Acum aş fi mai relaxat“. Mi se pare ciudată imaginea unui Andrei Pleşu timorat. L-a ajutat însă un fost diplomat american de rang înalt (George Schultz), căruia i-a cerut un sfat. I-a dat trei: 1) Nu citi tot ce ţi se dă, mai bine inviţi la prînz directorii din minister şi-i pui să-ţi povestească; 2) Să nu mergi la toate evenimentele şi recepţiile la care eşti invitat; 3) Să te întrebi des: pentru ce naiba fac eu jobul ăsta? „Şi făceaţi acest exerciţiu, de la punctul 3) indicat de american?“ „Toată ziua“, răspunde rîzînd.

Ce nu i-a plăcut? Cum se schimbau cei din jur, în primul rînd. „Există altă temperatură a privirii, a surîsului, chiar şi la oameni apropiaţi – apare o distanţă nouă şi diferită.“ Apoi, imaginea publică se deteriorează. Mai ales în mandatul de la Cultură, cu crizele începutului de an ’90. „Am avut mari crize de singurătate, eu credeam că fac bine ce fac, nu simţeam asta ca pe o vanitate. Dar, una peste alta, mă bucur că am rămas.“ Îl întreb ce a rămas după acel mandat. Se destinde, le spune molcom: Am înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, Editura Humanitas, am redeschis Festivalul Enescu, închis de Ceauşescu, am reînfiinţat Comisia Monumentelor Istorice, i-am adus pe Andrei Şerban la Teatrul Naţional şi pe Lucian Pintilie la Casa de filme a ministerului. La Externe, faptul că România a ţinut o linie fermă pro-occidentală în conflictul din Kosovo, ceea ce a contat pentru integrarea în NATO, apoi obţinerea, pentru România, a preşedinţiei OSCE şi, mai ales, deschiderea negocierilor de aderare la UE, la sfîrşitul lui 1999. „Nu cred, deci, că am trecut degeaba pe acolo.“ Şi mai e ceva: nişte oameni. Atunci au intrat în viaţa publică Sever Voinescu, Mihai Răzvan Ungureanu, sau Elena Ştefoi. „Sînt oameni cărora le-am stricat viaţa, le-am creat ocazia să-şi reorienteze vocaţiile.“

Regretă? „Nu regret nimic, m-a amuzat.“ E destins. Constată că stîrneşte multă antipatie din cauza funcţiilor: „Eu nu am luptat pentru aceste funcţii, nu mi le-am dorit şi nu am făcut nimic pentru a le obţine, mi s-au oferit. Mi se poate reproşa că am avut slăbiciunea să spun da. Nu ştiu de ce sînt eu aşa antipatic unora, mă întreb de unde pleacă cîte un val din ăsta de furie. Pare să facă parte din peisajul autohnton. Orice asumare de răspunderi provoacă, mai devreme sau mai tîrziu, iritare, antipatie. România e o ţară demobilizatoare, o spun cu regret, te stimulează să stai cuminte, să stai deoparte, nu să faci ceva; dacă faci ceva, pînă să se decidă dacă e bine sau rău, eşti vinovat“.

Explică cu detaşare analitică, ca şi cum e un dat al mediului: „Asta e, se întîmplă!“. Pare că regretă de fapt doar perioada scurtă de consilier al lui Traian Băsescu. „Pentru mine a fost cea mai solicitantă experienţă, pentru că nu mi-am găsit raţiunea de a fi. La ministere am asumat un rol şi o răspundere, am simţit că fac ceva util, că activitatea mea are un rost, aici am avut o senzaţie din ce în ce mai acută că, de fapt, rostul meu e foarte fragil, că nu e nevoie de eforturile sau de competenţele mele şi că nu pot livra nimic. A fost poate cea mai greşită dintre opţiunile mele, am făcut-o cu bună credinţă, în ideea de a pune umărul, dar apoi nu mai ştiam dacă, de fapt, am un umăr şi nici dacă am unde să-l pun.“

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
BBC: Unanimitate în guvernul israelian privind răspunsul la atacul iranian
Hanoch Milwidsky, vicepreședinte al parlamentului israelian și membru al Knessetului din partea Partidului Likud al premierului Netanyahu, a declarat pentru BBC că există unanimitate în guvernul israelian cu privire la faptul că ar trebui să existe un răspuns la atacul iranian.
image
Topul țărilor europene cu cei mai educați locuitori. Pe ce loc e România
Ponderea persoanelor cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, iar femeile sunt, în general, cele mai educate. România are cel mai mic procent din UE în ceea ce privește numărul de persoane cu studii superioare.
image
Televiziunea iraniană, fake news grosolan despre atacul asupra Israelului. Ce video a arătat populației ca fiind „lovitura de succes” VIDEO
Televiziunea de stat iraniană a difuzat duminică, în mod repetat, o înregistrare video cu un incendiu în Chile, susținând că este vorba de imagini cu rachete care au lovit cu succes ținte din Israel.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.