Andrei Pleşu - fost ministru, actual stîrnitor de antipatie

Faţă de ceilalţi trei, pentru Andrei Pleşu intrarea în administraţie chiar a reprezentat o schimbare dramatică. Vorbim de mandatul ministerial de la Cultură, început chiar în decembrie 1989. De la disident aflat în domiciliu forţat direct la ministru, în cîteva zile. „Nici nu-mi trecea prin cap cu o zi înainte, am fost luat pe nepregătite. Mi s-a părut că nu pot refuza oferta, în acele momente ţi se părea că orice ţi se cere trebuie să te angajezi. Mi-am dat destul de repede seama că a fi intelectual nu e în mod necesar o calificare pentru o funcţie politico-administrativă.“

Ţine minte momentul în care a intrat în biroul Suzanei Gîdea, stăpîna domeniului în ceauşismul tîrziu. Detalii care se ţin minte şi după 22 de ani: „Era un birou foarte amplu, avea lîngă scaunul ministrului un scăunel de pus picioarele. Mai erau plicuri cu scrisori amoroase din partea multor oameni de cultură deveniţi ulterior foarte riguroşi“, adaugă cu ironie. Şi mai era ceva, un detaliu care îmi evocă un peisaj şi revoluţionar, şi postapocaliptic: un pahar cu lapte. În spatele biroului propriu-zis, Andrei Pleşu a intrat într-o sală mai mică, unde se găsea şi un duş. Iar acolo era un pahar de lapte, uitat de doamna Gîdea, care se stricase între timp. Laptele, nu doamna. I s-a părut simbolic. Şi mai era o secretară destul de speriată, care, atunci cînd o chema, venea panicată, în fugă. Şi mai erau candori pe care şi le recunoaşte acum. De pildă, zile întregi după intrarea în funcţie venea la serviciu şi o găsea pe aceeaşi secretară distrugînd diverse hîrtii. „Eu întrebam ce face şi ea zicea: «ei, fac curat». Nu mi-a dat prin cap nici o clipă că ar fi putut fi hîrtii care nu trebuiau aruncate tocmai în acele momente sau că eu aş fi putut avea alte criterii pentru distrugerea unor documente decît avea ea.“ Asta intră la categoria candori inevitabile. Oricum, viaţa nu îl pregătise pentru ce a găsit acolo, era nevoie de abilităţi pe care a trebuit să le înveţe.

Am avut mari crize de singurătate

La Ministerul de Externe, deja după ani buni de tranziţie, a simţit că atmosfera se schimbase, se relaxase. Aici însă erau alte probleme: venea din afara sistemului. Şi unii de prin minister au avut grijă să-i aducă aminte, aşa discret şi diplomatic – doar era vorba de şeful instituţiei: „Am intrat cu complexul celui care vine din afară. Pe de altă parte, am descoperit repede că e şi asta o mică mitologie, anume că diplomaţia e ceva ce presupune o şcolarizare specială. E, în multe privinţe, un fel de rutină care lor li se pare o înaltă specializare. Nu trebuie să pleci de la ideea că intri într-o sectă ezoterică. Am citit harnic şi disciplinat tot ce mi se dădea să citesc. Ceea ce era epuizant şi, uneori, inutil, pentru că nu era totul necesar, dar eu citeam tot dintr-un fel de teamă că, dacă nu controlez bine informaţia, s-ar putea să greşesc. Complexul m-a făcut mai scrupulos. Acum aş fi mai relaxat“. Mi se pare ciudată imaginea unui Andrei Pleşu timorat. L-a ajutat însă un fost diplomat american de rang înalt (George Schultz), căruia i-a cerut un sfat. I-a dat trei: 1) Nu citi tot ce ţi se dă, mai bine inviţi la prînz directorii din minister şi-i pui să-ţi povestească; 2) Să nu mergi la toate evenimentele şi recepţiile la care eşti invitat; 3) Să te întrebi des: pentru ce naiba fac eu jobul ăsta? „Şi făceaţi acest exerciţiu, de la punctul 3) indicat de american?“ „Toată ziua“, răspunde rîzînd.

Ce nu i-a plăcut? Cum se schimbau cei din jur, în primul rînd. „Există altă temperatură a privirii, a surîsului, chiar şi la oameni apropiaţi – apare o distanţă nouă şi diferită.“ Apoi, imaginea publică se deteriorează. Mai ales în mandatul de la Cultură, cu crizele începutului de an ’90. „Am avut mari crize de singurătate, eu credeam că fac bine ce fac, nu simţeam asta ca pe o vanitate. Dar, una peste alta, mă bucur că am rămas.“ Îl întreb ce a rămas după acel mandat. Se destinde, le spune molcom: Am înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, Editura Humanitas, am redeschis Festivalul Enescu, închis de Ceauşescu, am reînfiinţat Comisia Monumentelor Istorice, i-am adus pe Andrei Şerban la Teatrul Naţional şi pe Lucian Pintilie la Casa de filme a ministerului. La Externe, faptul că România a ţinut o linie fermă pro-occidentală în conflictul din Kosovo, ceea ce a contat pentru integrarea în NATO, apoi obţinerea, pentru România, a preşedinţiei OSCE şi, mai ales, deschiderea negocierilor de aderare la UE, la sfîrşitul lui 1999. „Nu cred, deci, că am trecut degeaba pe acolo.“ Şi mai e ceva: nişte oameni. Atunci au intrat în viaţa publică Sever Voinescu, Mihai Răzvan Ungureanu, sau Elena Ştefoi. „Sînt oameni cărora le-am stricat viaţa, le-am creat ocazia să-şi reorienteze vocaţiile.“

Regretă? „Nu regret nimic, m-a amuzat.“ E destins. Constată că stîrneşte multă antipatie din cauza funcţiilor: „Eu nu am luptat pentru aceste funcţii, nu mi le-am dorit şi nu am făcut nimic pentru a le obţine, mi s-au oferit. Mi se poate reproşa că am avut slăbiciunea să spun da. Nu ştiu de ce sînt eu aşa antipatic unora, mă întreb de unde pleacă cîte un val din ăsta de furie. Pare să facă parte din peisajul autohnton. Orice asumare de răspunderi provoacă, mai devreme sau mai tîrziu, iritare, antipatie. România e o ţară demobilizatoare, o spun cu regret, te stimulează să stai cuminte, să stai deoparte, nu să faci ceva; dacă faci ceva, pînă să se decidă dacă e bine sau rău, eşti vinovat“.

Explică cu detaşare analitică, ca şi cum e un dat al mediului: „Asta e, se întîmplă!“. Pare că regretă de fapt doar perioada scurtă de consilier al lui Traian Băsescu. „Pentru mine a fost cea mai solicitantă experienţă, pentru că nu mi-am găsit raţiunea de a fi. La ministere am asumat un rol şi o răspundere, am simţit că fac ceva util, că activitatea mea are un rost, aici am avut o senzaţie din ce în ce mai acută că, de fapt, rostul meu e foarte fragil, că nu e nevoie de eforturile sau de competenţele mele şi că nu pot livra nimic. A fost poate cea mai greşită dintre opţiunile mele, am făcut-o cu bună credinţă, în ideea de a pune umărul, dar apoi nu mai ştiam dacă, de fapt, am un umăr şi nici dacă am unde să-l pun.“