Asupra paradigmei culturale din Republica Moldova

- ghid reflexiv şi subiectiv -

Cînd vorbim de Republica Moldova, ar trebui să se ţină cont de istoria perioadei moderne din care a făcut parte şi la apartenenţa socio-politică în care a „plutit“ în această perioadă. Dacă am simplifica şi am formula cîteva observaţii minimale pornind de la istoria şi poziţia sa socio-politică, atunci s-ar putea afirma următoarele.

Mecanismele educaţiei culturale şi ale instituţiilor culturale sînt cele instaurate de Rusia ţaristă şi URSS. De la şcoala generală pînă la Academie şi de la galerii sau teatre pînă la asociaţii profesionale, instituţiile (dar şi educaţia) de aici sînt construite după modelul statului rus şi sovietic. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că aceste modele clasice sînt importate din spaţiul european, dar, ca orice preluare la nivel local, au luat forme specifice. Un lucru foarte important: infrastructura statală, socială şi economică din perioada modernă a Republicii Moldova este una profund ruso-sovietică, diferită de cea românească, care a produs un anumit tip de viaţă cotidiană, comportament, cultură şi memorie socială. În modernitate, „limba socială“ devine la fel de importantă ca şi limba maternă. Fondul cultural de bază din provincia Basarabia a Imperiului rus (devenită R.S.S. Moldova în perioada sovietică) a fost unul majoritar românesc, cu o dominantă patriarhală. Elementul central al acestui fond a fost, în primul rînd, limba susţinută de o anumită cultură de tip etnic (folcloric) şi mai puţin cultura de tip „elitist“. Acest fond cultural de bază a fost însă puternic influenţat, pe de o parte, de elita culturală a puterii oficiale şi de administraţia puterii (adică cea care aparţinea elitei ruse şi de limbă rusă), dar şi de minorităţile destul de active (evrei, bulgari, ucraineni, găgăuzi) care au folosit ca mediator cultura şi limba oficială a Imperiului, rusa. Cultura de elită, dominantă, a fost cu preponderenţă cea de limbă rusă. Chiar şi în perioade în care se crease o elită de limbă română, ea trebuia să ştie şi să lucreze simultan cu două tipuri de culturi dominante, rusă şi română. 

Cîteva observaţii ajutătoare vin să completeze afirmaţiile de mai sus.

O scurtă încadrare istorică: spaţiul cultural moldovenesc a fost exclus de la proiectul de forjare a identităţilor naţionale caracteristic secolului al XIX-lea. „Secolul naţiunilor“ nu a culminat cu crearea unei identităţi naţionale moderne în Basarabia, identitatea „moldovenească“ rămînînd una locală, cu elitele separate de mase şi neasumîndu-şi misiunea unui proiect cultural de creare a naţiunii. Proiectul de forjare a unei identităţi naţionale este reluat succesiv ulterior, începînd cu secolul al XX-lea, dar de fiecare dată e abandonat la „jumătatea drumului“, înainte de a fi finalizat cu succes. Prima tentativă de creare a unei identităţi naţionale româneşti şi de promovare în masă a naţionalismului survine în perioada interbelică, cînd Basarabia este parte din România Mare. Al doilea proiect de creare a identităţii moldoveneşti ca „pavăză“ împotriva naţionalismului românesc demarează odată cu regimul sovietic, dar este un semieşec, parţial din cauza confuziei ideologice specifice regimului communist, care, pe de o parte, promovează internaţionalismul şi identitatea transnaţională sovietică, iar pe de altă parte, în mod excepţional, cultivă moderat identitatea naţională moldovenească.

În perioada postsovietică, se remarcă două tentative simultane de revitalizare a celor două mari proiecte cultural-identitare, „avortate“ din cauza dispariţiei proiectului politic care le susţinea. Primul proiect, al românismului, este de tip reactiv, manifestîndu-se vizavi de proiectul sovietic al moldovenismului şi – după cum am spus – are caracteristicile proiectelor naţional-culturale de secol XIX. Este un proiect care cooptează cea mai mare parte a elitei culturale moldoveneşti. Al doilea proiect, al moldovenismului, încearcă relegitimarea proiectului cultural moldovenesc din perioada sovietică, îmbogăţindu-l cu nuanţe noi. Este un proiect care nu are foarte mulţi adepţi în rîndul elitei culturale, fiind mai mult politic, decît cultural. În schimb, tezele culturale ale moldovenismului se regăsesc pe larg în rîndul majorităţii populaţiei. Astfel, avem de-a face cu o dublă discrepanţă: mai întîi, proiectul elitei culturale nu coincide cu cel al elitei politice, ceea ce are drept consecinţă lipsa unei „infrastructuri“ formale care să susţină proiectul cultural, iar pe de altă parte generează o lipsă de substanţă a proiectului cultural-identitar susţinut de clasa politică, golit astfel de forţa simbolică necesară pentru a se impune. Altfel spus, proiectul cultural şi cel politic nu coincid. A doua discrepanţă, care datează din perioada Imperiului ţarist, o înregistrăm între elita culturală şi mase (numai că de data aceasta elita culturală nu este preponderent vorbitoare de rusă). 

Există şi un al treilea proiect cultural, pe care deja l-am menţionat: generat de o elită tînără care acceptă apartenenţa la arealul românesc, susţine însă existenţa unor diferenţe semnificative. Acest proiect este diferit de celelalte două nu doar prin conţinutul promovat, ci mai ales prin logica ce îi structurează tezele. În timp ce primele proiecte consideră naţiunea un dat primordial şi înnăscut (bazat pe etnie, limbă etc.), „tînăra elită“ se încadrează în paradigma constructivistă, care consideră identităţile naţionale mai degrabă fluide şi subiective. Pe termen lung, acest proiect, dacă ia amploare, poate reprezenta liantul dintre mase şi elite, dintre proiectul politic şi cel cultural. 

Condiţia postcomunistă 

În perioada de final a existenţei URSS, au luat naştere faimoasele mişcări de redefinire a identităţilor naţionale. A avut loc un proces de revenire la problematica de final de secol XIX. Este mai degrabă o încercare de recuperare în forţă a unui proces de „reinventare a naţiunii“, de redefinire sau, uneori, de recuperare, care în spaţiul sovietic a fost destul de complicat. Ar trebui să reamintim că unul dintre proiectele statului sovietic faţă de RSSM a fost acela de a inventa o identitate culturală moldovenească diferită de cea românească, proiect care nu a reuşit decît parţial. Acest proiect sovietic este un element important în înţelegerea evoluţiei strategiilor culturale ulterioare, căci elita culturală postcomunistă din Republica Moldova revine practic la un discurs ideologic de secol XIX cu o puternică reacţie adaptată anume acestui tip de proiect, care încearcă să definească o altă identitate decît cea pe care o produce elita locală. 

Ar trebui identificate cîteva direcţii care au loc în această perioadă la nivel ideologic.

Cea mai marte parte a elitei culturale de limbă română, deci majoritare, se aliniază unui discurs de tip naţionalist prin care se încearcă un soi de recuperare a „culturii identitare“, dar şi de integrare a arealului cultural românesc postcomunist. Practic, majoritatea proiectelor culturale ale elitei moldoveneşti din perioada sovietică şi postsovietică nu sînt de creaţie, de construcţie, ci proiecte-reacţii ce răspund proiectelor sovietice. În acelaşi timp, o mică parte a proiectelor sînt fie mimetice, atît în raport cu Moscova, cît şi cu Bucureştiul, fie conservatoare şi mult întîrziate faţă de cele emanate de cele două centre de putere culturală. Există o elită mai tînără care încearcă să joace o carte puţin diferită: acceptă apartenenţa la arealul cultural românesc, dar face distincţii şi caută o anumită autonomie pentru a legitima, de fapt, noua putere şi statalitate formată. Apare pe scenă un nou element ideologic important: mirajul lumii occidentale, care exista de mult timp, însă acum e mai puternic. Devine un element cultural mimetic central. Un rol semnificativ îl joacă minorităţile naţionale, rolul central avîndu-l comunitatea de limbă rusă care în Basarabia în ultimii 200 de ani a jucat şi va juca un rol important. Mai există elementul sovietic care se transmite în mod latent încă, prin diverse mecanisme şi structuri.

La nivel structural lucrurile sînt mai simple, dar mult mai tragice. Nivelul de educaţie scade dramatic, în ciuda dispariţiei ideologiei şi a propagandei dominante de tip sovietic. În joc intră ideologia naţionalist-folclorică.
Infrastructura de tip sovietic intră în colaps şi nu este înlocuită cu mai nimic. Structurile şi instituţiile profesionale (uniunile de artişti) nu sînt capabile să se restructureze şi, practic, păstrează aceeaşi formă de tip sovietic, însă într-o stare care se degradează continuu din lipsa fondurilor şi a viziunii, iar marea lor parte îşi pierd şi spaţiile de care dispuneau (galerii, case de creaţie, săli, cinematografe, librării, biblioteci etc.) Încep să apară, totuşi, anumite structuri independente sau private. Cel mai bine se dezvoltă editurile private, încep să apară teatre independente, cinematografe şi librării private, cluburi şi galerii alternative, scene muzicale importante. O zonă foarte importantă care se dezvoltă este cea a presei culturale independente, iar în ultimii ani, spaţiul virtual. Însă infrastructura este încă deficitară, mai ales în oraşele mici şi în zona rurală. Apare posibilitatea mecenatului, iar un prim jucător important pe piaţa numită liberă este Fundaţia Soros. Acest fond privat şi independent a fost cel mai important jucător pe piaţa culturală din fostul bloc comunist.

Vasile Ernu (n. 1971) este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009. Mai multe pe www.ernu.ro.

Reviste culturale şi edituri din Republica Moldova:

www.clipa.in.md
www.contrafort.md
www.literaturasiarta.md
www.punkt.md
www.semn.md
www.sud-est.md
www.edituraarc.md
www.cartier.md