Prutul, graniţă pentru condeie

Lina VDOVÎI
Publicat în Dilema Veche nr. 421 din 8-14 martie 2012
Prutul, graniţă pentru condeie jpeg

Cetăţenia română e ca o fiară, nu vine la tine cînd îţi arde ţie şi nici nu o îmblînzeşti uşor. Ba, din contră, aştepţi uneori şi zece ani pînă îţi trimite o invitaţie scurtă la ea acasă, peste Prut. “Legea e lege şi trebuie respectată” sună truismul aruncat de funcţionari în ochii basarabenilor. Chiar şi atunci cînd este defectuoasă, nu poate fi încălcată. Alexandru Vakulovski (n. 1978) şi Diana Iepure (n. 1970) sînt doi tineri scriitori care au întins corzile timpului şi, în consecinţă, au fost expulzaţi din România. Unul e la Chişinău, celălalt s-a întors în Bucureşti. Astăzi, bucuria de a fi români le-a atenuat din supărare.

În dimineaţa aceea de martie 2009, la o săptămînă de la expulzare, l-am găsit pe Alexandru Vakulovski la el acasă, în Antoneşti, Republica Moldova. Cîteva pisici flămînde mieunau şi roiau în jurul lui, într-o curte imensă cu vedere spre o şosea. Am în cap două fotolii generoase, cu braţe late, de lemn, şi multe poze cu feţe simpatice, alb-negru sau sepia, răsfirate pe pereţi. Alexandru era liniştit, teribil de liniştit după întreaga tevatură de pe Internet legată de expulzarea lui, după nervii scuipaţi în punctele de frontieră ale celor două state, după toată verva de pe blog (http://vklvsk.blogspot.com) cu care-şi însoţea relatările. Am stat cu el cîteva ore, am vorbit despre generaţia 0, cea care a cunoscut „moartea unui imperiu“, despre deteriorarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi România, despre romanele sale Pizdeţ (Aula, 2002) şi Letopizdeţ (Idea, 2004), dar şi despre anii în care a tot aşteptat să-şi redobîndească cetăţenia română. De fapt, Alexandru nu era liniştit, ci obosit. Îl epuizaseră toate discuţiile despre state şi acte. Se lăsase antrenat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, ce-i drept, într-un mecanism birocratic în care o lege era mai fioroasă decît alta şi se încălcau reciproc fără tăgadă. Iar el nu a avut prea mult spaţiu de manevră, ci „12 zile pentru a părăsi România şi o amendă de 12 milioane vechi. Dar mi s-a sugerat să plec cît mai repede, să nu aştept să treacă cele 12 zile“.

Alexandru Vakulovski nu era singurul basarabean care luase decizia de a-şi rumega răbdarea, ca pe o frunză de mentă, zi de zi, puţin cîte puţin, în aşteptarea unei invitaţii pentru jurămîntul de credinţă şi fidelitate faţă de statul român. Dar Alexandru era cunoscut. Publicase, pînă în martie 2009, şapte volume de proză, poezie şi teatru, tradusese cărţi în limbă română, era considerat unul dintre cei mai importanţi – sau cel puţin populari – autori ai noului val. Prin urmare, travaliul birocratic prin care a trecut pentru a se trezi, în frumoasa dimineaţă de 26 februarie, român cu acte în regulă a fost însoţit pe tot parcursul său întortocheat de tot soiul de reacţii, în presă sau pe bloguri, din partea oamenilor de cultură. Fusese iniţiată chiar şi o petiţie, care a adunat 1676 de semnături, pentru acordarea cetăţeniei scriitorului care aşteptase cinci ani un aviz pozitiv din partea statului român pentru cererea sa. Avizul nu i-a mai venit, permisul de şedere pe teritoriul ţării i-a expirat, iar tînărul scriitor a fost nevoit să se întoarcă pe meleagurile natale, oarecum resemnat şi calm. 

Cetăţenie cu pixul. „Treaba mea ce fac eu cu cetăţenia. E pur şi simplu a mea, iar bunicilor mei le-a fost luată fără să fie întrebaţi“, spune el. Cu o seară înainte de întoarcerea acasă, şi-a scos diploma de absolvire a facultăţii, ca să i-o arate mamei, a trecut prin cafeneaua Insomnia, unde urma să aibă loc un eveniment literar la care nu a mai participat („Nu-mi mergea mintea“), iar seara s-a întîlnit cu Mihai Goţiu, care i-a dat bani de drum. În Antoneşti, Alexandru nu s-a simţit singur. Directoarea şcolii din sat îi propusese, la o adică, să se facă profesor de limbă română. „Puteam să fac ziarul satului ori un cenaclu la şcoală.“ Era tihnit, încerca să-şi facă ordine în gînduri, dar umorul nu l-a părăsit nici o clipă. Poate chiar l-a ajutat cel mai mult. 

Cînd, în urma Ordonanţei de Urgenţă nr. 36/2009, procedura de redobîndire a cetăţeniei se simplificase, iar noul termen de verificare a dosarului cu acte era de maximum cinci luni, optimismul lui Alexandru a crescut considerabil. În august 2009, cererea lui a primit avizul pozitiv, dar ordinul de redobîndire – următoarea etapă în proces – a fost emis abia pe 14 ianuarie 2010. Ar fi fost însă aproape nefiresc ca totul să se desfăşoare ca la carte. În mod bizar, deşi fusese invitat la Bucureşti pentru a depune jurămîntul de credinţă şi fidelitate faţă de statul român, lui Alexandru i se refuzase, cu cîteva zile înainte de importantul eveniment, viza de intrare în ţară. Pe blogul lui, scriitorul descrie într-o postare din 19 februarie intitulată „A fi sau a nu fi român“ modul în care voci moleşite şi indiferente din spatele ghişeelor consulatului îl anunţau că interdicţia rămîne valabilă şi, cu regretele de rigoare pronunţate într-o română impecabilă, dulce, atît de dragă lui Alexandru, că nu îl puteau ajuta cu absolut nimic. Dacă nu depunea jurămîntul în 30 de zile, îşi putea lua un frumos adio de la cetăţenia română. „A început numărătoarea inversă. Pe zi ce trece simt scuipatul pe naţionalitatea mea română. Şi nu scuipă ruşii, nici găgăuzii, nici ungurii, scuipă autorităţile române.“ Prin urmare, cînd a jurat – la Chişinău, în faţa prietenilor lui din România mai mult decît în faţa statului în sine –, era prea obosit pentru a mai avea emoţii. Ba chiar, „cu cîteva zile înainte fusesem chemat la Ambasada României din Chişinău, unde doi domni, ca în filme, au încercat să mă şantajeze şi să cerşească un text în care eu să laud Consulatul Român de la Chişinău şi să spun că toţi cei care au scris despre mine au spus minciuni“. Numele lui fusese adăugat cu un pix albastru pe o listă. 

România este casa lui. O spune tranşant: „Ţara mea se întinde între Antoneşti şi Tomeşti“. A rămas în Chişinău împreună cu soţia lui, poeta Moni Stănilă, cu care organizează Cenaclul „Republica“ la Biblioteca Naţională din Chişinău, scrie editoriale în revista Timpul, reportaje pentru revista Punkt (www.punkt.md) şi aşteaptă, ca noi toţi, de altfel, primăvara. 

Român cu acte „aproape în regulă“. Diana Iepure, poeta ale cărei creaţii, cuprinse în volumul O sută cincizeci de mii de peluze (Casa de pariuri literare, 2011), au fost „bucuria găsirii trifoiului cu patru foi“ pentru Nora Iuga, a ajuns la Bucureşti în vara lui 2003, în urma unei fulgerătoare poveşti de dragoste. În acea perioadă, depunerea actelor pentru cetăţenia română „intrase pe linie moartă; nu se vorbea oficial despre asta, dar, de facto, nu se mai primeau dosare de la basarabeni, poate doar de la oamenii cu mare influenţă, mari pile sau/şi mulţi bani“, precizează Diana. Se stătea la coadă ani în şir, dar acest lucru nu i-a speriat pe basarabeni. Fratele Dianei a aşteptat, de pildă, opt ani, doar pentru a-şi depune dosarul cu acte. „Gardul consulatului de pe Vlaicu Pîrcălab devenise un fel de Prut în centrul Chişinăului.“

Prin 2004, cînd „din motive obiective şi onorabile“ nu a putut ajunge la Chişinău în timp util pentru a-şi schimba paşaportul şi buletinul, şi ea a fost expulzată. Dar poeta este o norocoasă. Îmi spune, cu ochii licărind, că toată viaţa ei norocul a stat pitit undeva în spatele ei şi a răsărit de acolo fix în momentele-cheie. Funcţionarii de la Autoritatea pentru străini i-au înţeles situaţia şi nu au expulzat-o cu interdicţia de a intra în ţară. Dar problemele o aşteptau cuminţi acasă, în Chişinău. „Le-am explicat că am copil la şcoală şi că îi rog să-mi pună viza mai repede în paşaport“, dar nu, n-a fost posibil. Apoi, că tot era prinsă în Moldova, de ce să nu aplice şi pentru redobîndirea cetăţeniei. Ştia că e un proces de cursă lungă şi voia să aplice cît mai repede, să păcălească timpul. Mai ales că „iaca, îs căsătorită cu cetăţean român, am născut şi un copil pentru ţară, vorba aia“. Consulul a privit-o impasibil. „Îl văd şi acum cu un lanţ gros de aur asortat la costumul gri. M-a sfătuit, aproape ca Lenin, să merg pe altă cale.“

Şi, fire supusă, a ales o altă cale. A aşteptat pînă în 2011, iar după şase ani de căsătorie cu un cetăţean român şi trai permanent pe teritoriul României, a jurat credinţă statului în decembrie 2012. „Trăiam satisfacţia unui vis împlinit. Am citit eu pe undeva că emoţiile pot fi educate, dar tot am scăpat nişte lacrimi cînd am cîntat imnul.“ Pentru Diana, România este familia ei, prietenii, speranţele, micile sau marile realizări. Nu poate să n-o iubească, pentru că i s-au întîmplat multe lucruri frumoase aici. Spune că se simte acasă atît în apartamentul din Balta Albă, cît şi în livada casei părinteşti, pe malul Nistrului.

Procesul de acordare e cetăţeniei române s-a simplificat. Aproximativ 5000 de basarabeni îşi redobîndesc cetăţenia anual. Alexandru Vakulovski mă roagă să menţionez că „Ambasada României arată cu totul altfel de cînd a venit ambasador la Chişinău domnul Marius Lazurcă“. Au trebuit însă să treacă ani ca să se ajungă aici. Un vameş i-a spus, la un moment dat, lui Alexandru că a primit cetăţenia română din eroare. „Asta e – zice scriitorul –, sîntem plini de erori.“

Lina Vdovîi este senior editor la Opinia veche (www.opiniastudenteasca.ro) şi redactor la TVR.

Foto: Mitoş Micleuşanu

Citiţi aici un poem de Diana Iepure, iar aici recenzia ultimului său volum de poezie.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.