„stăm în buncăr pe stadion/ aşteptăm să cadă bomba atomică/ afară plouă// olica aprinde lanterna/ o îndreaptă spre mine/ dacă moare brejnev o să fie război// după/ o să mergem la ea/ să mîncăm agude/ şi să vorbim/ despre băieţi”

Există cîteva fire în poezia tînără contemporană, iar unul dintre ele are de-a face cu rememorarea copilăriei, uneori filtrată printr-un discurs voit naiv-infantil, cu recuperarea unor elemente autobiografice, a unor experienţe, senzaţii şi imagini care sînt sau se doresc fundamentale pentru constructul identitar. O astfel de poezie propune şi Diana Iepure în al doilea volum al său, O sută cincizeci de mii la peluze (Casa de pariuri literare, 2011). O voce caldă, cochet-confesivă, însoţeşte această colecţie de versuri, de la scurta biobibliografie la persoana I din paginile 4-5 şi pînă la ilustraţiile volumului. 

Poeziile Dianei Iepure nu au forţă în sensul clasic al cuvîntului, însă versurile ei se pot insinua, prietenos şi melancolic, sub pielea cititorului. De cele mai multe ori, lipseşte profunzimea, însă pariul pare să fie în altă parte – aşa cum opusul profunzimii nu este întotdeauna superficialitatea, nici acestă carte nu este una a mizelor mărunte. Dintre cele cinci cicluri, primul, cosăuţi.md, îmi pare cel mai bun. În aceste prime pagini, caracterul autobiografic despre care vorbeam în alineatul de început este exploatat cel mai puternic, fără patinări şi rateuri, fără spărturi involuntare în discurs (acestea apar, destul de rar, ce-i drept, în următoarele cicluri).

O sută cincizeci de mii la peluze nu este un volum extraordinar, care să te înnebunească sau să te obsedeze. Are, totuşi, un atu puternic prin familiaritatea cu care prinde cititorul, prin „cîrligele” care sînt uneori mici trucuri, alteori veritabile mostre de poezie valoroasă. 

„ca o viperă îmblînzită/ Dunărea se încolăcea sub genunchi. zăpuşeală. pescarii/ copiii alergînd în puţa goală prin iarbă. caseta cu Bijelo Dugme/ pe care tot satul o făcea poştă”

Poate că unul dintre meritele demne de menţionat pe care tînărul poet timişorean Aleksandar Stoicovici le obţine odată cu publicarea volumului vineri (Herg Benet, 2011), este reuşita de a configura o geografie poetică, un spaţiu liric autonom, în doar cîteva poezii, majoritatea incluse în primele două dintre cele şase cicluri – o zonă încărcată de însemnătatea graniţei, a limitei, atît a geografiei imaginare şi a istoriei, cît şi a expresiei şi a identităţii poetice. 

Ignorînd spaţiul acesta, coagulat mai degrabă printre rînduri, vineri este o carte eterogenă şi, mai important, nehotărîtă. Coarda dintre semnificat şi semnificant e uneori atît de puternic întinsă, încît plesneşte şi transformă unele versuri în aglomerări de word dropping, poezia fiind ba de atmosferă, ba oarecum suprarealistă, ba distanţat-ironică, ba melancolică.

Un alt element adeziv pare să fie latura erudită a versurilor. Trimiterile intertextuale sînt multe, însă acestea răsună uneori în gol. Privind orice operă literară ca o lectură greşită a unor cărţi precedente, poezia lui Stoicovici, aşa cum se propune ea acum, are o posibilă şansă. Odată periat absconsul şi arbitrarul, şansele cresc semnificativ. 

Bogdan Odăgescu este masterand al Facultăţii de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, redactor-şef al revistei Echinox şi proprietar de poduri.