Tema săptămînii

Expresia îi aparţine lui Klaus Wowereit, primarul Berlinului şi vicepreşedintele SPD. În 2001, cînd a obţinut primul mandat, situaţia oraşului era destul de tristă. Zonele industriale de la periferia fostului Berlin de Est erau moarte, numeroşi cetăţeni ai fostei republici socialiste plecaseră în oraşele din Vest, centrul oraşului era nerenovat etc.

Sînt atîtea lucruri de făcut în localităţile numite Broşteni, că primarilor de acolo nici nu le-a trecut prin minte să se strîngă sub acelaşi acoperiş, să-şi pună sufletele şi proiectele pe masă, să bea o cafea, să schimbe o vorbă. E drept, de la Broşteniul din judeţul Mehedinţi pînă la cel din Suceava sînt 574 de kilometri, adică vreo opt ore cu maşina.

Animalele din jurul nostru. Aparent, un subiect cît se poate de uşor şi plăcut. Prima percepţie asupra lor e cea a unui căţel simpatic, eventual de rasă, şi cea a unei pisici aşijderea, alintate. Apoi, percepţiile, e adevărat mai îndepărtate, dar tot romantice, ale animalelor în „habitatul lor“, pe care le vedem la televizor, la Animal Planet sau National Geographic.

O cheamă Fea, are trei ani şi 42 de kilograme. Este frumoasă, foarte prietenoasă, lipicioasă chiar. Uneori are privirea unui copil care nu ştie ce să creadă despre ceea ce vede, iar alteori se face că nu aude. În special cînd ceea ce îi spun nu-i convine.

În literatura didactică românească, cele mai vechi informaţii despre animale fantastice apar sistematizate într-un curios tratat popular de zoologie şi morală, numit Fiziolog. Descrierea animalelor mitice din Fiziolog vădeşte o imaginaţie debordantă.

„Vaaaai, cîtă pufoşenie!... Uită-te şi tu!“, spunea prietena mea, în timp ce amîndouă ne (re)transformaserăm în nişte fetiţe de 5 ani, care visau la un prieten „pufos“. Da, da, aţi citit bine – un prieten. Pentru că simplele cuvinte „jucărie de pluş“ nu fac dreptate acestor camarazi de nădejde, cunoscuţi în lumea anglo-saxonă drept teddy bears.

Lumea noastră se schimbă şi, uneori, nu mai înţelegem nimic din hărmălaia care ne înconjoară neîncetat. Ştiri zi şi noapte, agitaţie, Internet, comunicare rapidă, interconectivitate, click aici şi acolo, panouri publicitare, telefoane grăbite, lansări şi evenimente, „nici nu ştiu cînd a venit iar primăvara“, lătratul unui căţel, autobuzul care întîrzie.

În romanul lui Musil, Omul fără însuşiri, generalul austriac Stumm face o vizită la Biblioteca Imperială din Viena şi îi pune bibliotecarului următoarea întrebare: „Cum faceţi să găsiţi totdeauna cartea cuvenită în îngrămădeala nesfîrşită de cărţi?“. Bibliotecarul îl duce în camera cataloagelor.

Era o primăvară blîndă, însorită, iar eu voiam la bibliotecă. Aveam vreo 15-16 ani cînd am intrat prima dată în Biblioteca Naţională. Îndrumată de bibliotecară, am urcat undeva la etaj şi am ajuns într-o sală de lectură. Într-o încăpere nici prea mare, nici prea mică, în care intrau cîteva firicele timide de soare, paşii mei tulburau bine cunoscuta linişte a bibliotecilor.

"Bibliotecile academice vor avea, încă, un rol important. Vor curatoria colecţiile mari, istorice; vor deveni mai mult instituţii ale memoriei, în care vin universitarii şi scormonesc în cărţile vechi. Bibliotecile publice se transformă sau mor. Deoarece cartea cumpărată sau de împrumut nu va mai fi la mare căutare, textul va fi citit acasă pe un reader, un ecran etc."

În provincie, bibliotecile orăşeneşti sînt asemeni unor ferestre deschise spre lume. Nu voi uita niciodată plăcerea cu care evadam de acasă la biblioteca de deasupra parcului, un întreg ritual: uşa de lemn scîrţîia iar clopoţelul pe care-l declanşa, prin atingere, avea un dublu efect – îi anunţa bibliotecarei sosirea unui vizitator şi îmi semnala mie că intram într-o altă lume.

Bunica mea, dacă ar mai trăi, cred că s-ar simţi răzbunată să audă ce temă mi-am ales. Şi asta pentru că, pe vremea cînd ea era stăpîna oalelor, a cratiţelor, a tigăilor, a cuţitelor din bucătăria noastră, mie nu-mi era foame niciodată. N-aş şti să spun cîte ore din viaţa ei de 80 de ani şi le-o fi petrecut învîrtind cu o lingură de lemn sau cu o paletă în cel puţin două feluri de mîncare.

Pînă la 18 ani am crescut cu peşte. Bunicii mei au trăit pe un ponton care a bătut Dunărea în sus şi-n jos. Au crescut cu peşte, în lipsă de altceva. Aveau fosfor în sînge, de la cît peşte au mîncat. La pensionare au primit un apartament în Tulcea. Am locuit împreună cu ei şi cu o mătuşă care lucra la abator.

În 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Am făcut paşii necesari, poate nu atît de impecabil pe cît ar fi trebuit, am semnat acorduri, poate mai mult din vîrful pixului, decît din conştiinţa respectării acestora, şi am acceptat condiţii. Poate mai mult la nivel de discurs. Una peste alta, sîntem, de ani buni, o ţară europeană.

Peste cîţiva ani, am aflat că, de fapt, la Valea Drăganului „am murit cu toţii de foame“. Că mîncarea de la cantina vilei unde fuseserăm cazaţi a fost proastă şi insuficientă şi că în fiecare după-amiază, în aşteptarea cinei, mă băteam cu taică-miu pentru o chiflă tare, dosită de mama în poşetă, la micul dejun. Ciudat, asta nu-mi amintesc deloc!

La 26 de ani, unii bărbaţi au cucerit lumea, au dat capodopere, au cîştigat trofee, au avut aripi. La 26 de ani eu făceam foamea. Într-un cămin de nefamilişti, la Curtea de Argeş. (Nu încerc acum să-mi plîng de milă!) Eram angajat ca inginer-stagiar la Electroargeş, fabrica de rîşniţe şi aspiratoare, o altă „citadelă“ ceauşistă a industriei româneşti.

Depun mărturie că în frigiderul meu de reprezentant al clasei mijlocii, adică cercetător ştiinţific cu venituri aproape medii pe economie se întîmpla să nu se găsească decît cîteva sticle cu apă de la robinet, un pachet de margarină, un pachet de cafea-boabe primit de la unchiu-meu din Germania, o pungă cu lapte praf, o bucată de slănină, una-două ridichi negre.

The Hunger Games e fenomenul literar al momentului. Autoarea Suzanne Collins vine din televiziune, a fost nominalizată la mai multe premii Emmy pentru seriale pentru copii şi este autoarea unei serii de volume multipremiate apărute în anii 2000: The Underland Chronicles.

Consumăm, zilnic, produse mass-media. Presa scrisă, Radio, TV sau Internet. Zilnic ne lăsăm invadaţi de zeci de informaţii ale lumii în care trăim. Cum ne afectează însă calitatea acestor informaţii şi cît de precis reflectă ele realitatea din jurul nostru?

Se spune că la fotbal şi la politică se pricepe tot omul. Mai nou, se pricepe şi la presă – şi, într-un fel, mi se pare normal. Mi se pare normal ca publicul, cel în numele căruia se face jurnalismul, să ştie ce şi cum cu presa. Sau măcar să îi pese. Şi este semn bun că din ce în ce mai mute voci din afara spaţiului profesional se ridică împotriva „exceselor“ presei.

În primii ani de după 1989, presa era un amestec de ideologie, impuls de a „educa poporul“ şi capitalism primitiv. Cornel Nistorescu povestea că a pornit revista Expres (de mare succes pe atunci) cu o sută de lei în buzunar, tipărind-o pe datorie şi făcînd plăţile ulterior, din banii încasaţi pe vînzarea primului număr. Se non è vero è ben trovato.

În anul 2004, România era declarată de către Comisia Europeană drept ţară cu o economie de piaţă funcţională. Un statut mult rîvnit în drumul de atunci către integrarea în Uniunea Europeană. Ne aducem aminte că statutul a fost obţinut după multe amînări şi suspine, la aproape doi ani după ce fusese deja acordat Bulgariei.

De cîţiva ani, merg săptămînal în piaţa Obor, din obişnuinţă şi din motive practice – e aproape, îmi este la îndemînă. În fiecare sîmbătă dimineaţă, odată cu mine, jumătate din locuitorii de pe Calea Moşilor, şoseaua Ştefan cel Mare şi din cartierul Colentina se revarsă spre Obor cu paporniţe şi cărucioare.