Anul meu cu Julian Barnes

Diana-Florina COSMIN
Publicat în Dilema Veche nr. 428 din 26 aprilie - 2 mai 2012
Anul meu cu Julian Barnes jpeg

Mi-au plăcut mereu cuvintele lui Jorge Luis Borges, prin care îşi mărturisea lăuntrica speranţă ca Raiul să arate ca o nesfîrşită bibliotecă. Fără a spolia cărţile de o eventuală aură divină, aş spune că, pentru mine, biblioteca însăşi este un imens confesional, unde nu te aşteaptă un singur „duhovnic“, ci cîteva mii. Poţi să zăboveşti în voie, să-ţi plimbi degetele pe cotoarele volumelor, încercînd să te decizi, spontan, către cine vrei să-ţi deschizi sufletul în ziua respectivă. În cuvintele cui vrei să te scufunzi în căutarea de răspunsuri la toate dilemele care-ţi aleargă prin minte: în poveştile lui Krauss, în ale lui Oz, poate în ale lui Barnes. Ori poate ale lui Makine. De fapt, nu, Makine e deja ocupat cu colegul în tricou polo şi pantaloni gri.

Mulţi ani, biblioteca a fost pentru mine un fel de spaţiu gri şi fără suflet, unde, copil fiind, nu reuşeam să mă strecor niciodată îndeajuns de silenţios şi de tiptil cît să nu mă întîmpine, pe sub ochelarii cu lentile groase, privirea încruntată a bibliotecarelor cu vocaţie de străjer de cetate. În cea dintîi bibliotecă din viaţa mea am înţeles cum copilăria are darul de a emite un sunet al ei, pe o frecvenţă perceptibilă doar „oamenilor mari“: e suficientă neîndemînarea involuntară a unui gest sau un oftat mai adînc decît se cuvine pentru ca toate privirile să se aţintească instantaneu asupra ta.

Am mai trecut prin zeci de biblioteci de-a lungul vremii, dar prima cu care am forjat o legătură trainică şi de neuitat a apărut în viaţa mea abia pe la 20 de ani, într-un moment în care mîndria mea de a fi studiat în cinci ţări, pe două continente, era comparabilă doar cu începutul de claustrofobie sufletească pe care ajunsese să mi-l trezească viaţa mea strînsă într-o valiză. Atunci a apărut în viaţa mea Biblioteca Tate, de la Regent’s College din Londra. Ori, mai bine spus, eu am apărut în încăperile ei – primul spaţiu al cititului silenţios în care tăcerea nu părea ameninţătoare, ci depozita, din contră, o energie neaşteptat de plăcută. Şi unde m-am îndrăgostit, iremediabil şi de la prima răsfoire, de Julian Barnes şi al său Love, etc.

La Tate am descoperit, pentru prima oară de cînd eram hoinară prin lume, că o bibliotecă – biblioteca potrivită! – poate ţine temporar locul părinţilor şi al tuturor oamenilor dragi la care te-ai duce la sfîrşitul zilei pentru a-ţi descărca sufletul şi a-ţi descompune dilemele existenţiale în ecuaţii suficient de facile cît să te poţi hrăni apoi cu iluzia că le-ai găsit soluţia de una singură. După întîlnirile mele de taină cu Barnes, între orele 8 şi jumătate şi 10 seara, mă simţeam mai senină şi detaşată, cu priorităţile mai clare şi cu mai puţine griji legate de proiecte şi termene-limită. Mă simţeam neaşteptat de... acasă.

Chiar dacă îl trădam, în restul zilei, cu tratate de geopolitică şi economie mondială, ora 8 şi jumătate era „ora noastră“. Ora la care el îmi răspundea, prin vocile unor personaje din alte lumi şi vremuri, la întrebări pe care nici măcar nu i le adresasem. Aceasta este, de fapt, magia cărţilor, mai ales cînd sînt citite la ele acasă, în bibliotecă: îţi trezesc un soi de familiaritate calmă, ispitindu-te să revii chiar şi după ce ai trecut de ultimul capitol. Au unghere ascunse, cotloane pe care ţi le faci ale tale şi în care simţi nevoia de a te mai regăsi ca musafir din cînd în cînd.

În timp, am învăţat pe de rost şi cotloanele Bibliotecii Tate şi le-am făcut ale mele. Am început să mă raportez la colţul meu preferat ca la „masa mea“, „scaunul meu“ sau „fereastra mea“ cu vedere spre St. Mary’s Gardens. Şi să experimentez suspect de des aceeaşi exasperare a bibliotecarelor din copilărie, în apropierea grupurilor de boboci gălăgioşi, blindaţi cu gadget-uri inutile. Tinereţea lor năvalnică emitea pe o frecvenţă care-mi strica tabieturile şi-mi tulbura clipele de relaxare.

Chiar dacă după absolvire am tot revizitat Regent’s, pragul Bibliotecii Tate nu l-am mai trecut niciodată. N-am mai (re)găsit momentul potrivit ori poate mi-am pierdut vocaţia de musafir. De multe ori, prieteniile legate în momentele semnificative ale vieţilor noastre nu ajung să se transforme în relaţii prozaice, cu mers la cafea, comentat ştiri şi aşteptat la coadă la teatru. Rămîn să plutească deasupra banalităţilor cotidiene, ca repere ale unor experienţe suficient de memorabile cît să le tălmăcească pe toate celelalte pentru noi. Ca o „Rosetta Stone“ a ceea ce sîntem sau aspirăm să fim. Eu şi Tate Library vom avea mereu în comun ora 8 şi jumătate şi, dincolo de ea, toate lucrurile pe care le-am învăţat despre mine însămi în timp ce imaginaţia mea zburda prin lumile lui Barnes. Habar nu am dacă în Ceruri ne aşteaptă, într-adevăr, biblioteca fără sfîrşit a lui Borges, dar ştiu sigur că, indiferent dacă se află la sute sau mii de kilometri distanţă de căminul nostru geografic, o încăpere cu cîteva rafturi de cărţi poate deveni, la nevoie, „acasă“. Cea mai dulce şi apropiată versiune a Raiului la care putem aspira pe pămînt.

Diana-Florina Cosmin este redactor la revista Forbes România şi redactor-şef al suplimentului lunar ForbesLife.

Foto: P. Mihail

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.