O problema culturală - interviu cu Florin POGONARU, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România

Cum aţi caracteriza mediul de afaceri românesc din punct de vedere al concurenţialităţii?

Cred că mediul de afaceri românesc e încă în faza în care se concentrează pe extras rente, de la stat. Nou şi frapant în acest mediu este războiul breslelor pentru asemenea rente. Vezi, de exemplu, că deodată, asiguratorii au introdus în legislaţia română obligaţia asigurării profesionale a managerilor (indiferent dacă manageriază 5000 de oameni sau doar unul singur). Sîntem unici ca legislaţie în această privinţă. De asemenea, auditorii şi-au introdus la rîndul lor o legislaţie aparte prin care încearcă să extragă rente de la mediul de afaceri. Avocaţii le au şi ei pe ale lor, contabilii – la fel, notarii... Exemplele sînt nenumărate, toată lumea extrage rente. În războiul de extragere de rente din interesul general al afacerilor, acest interes nu e apărat de nimeni. S-au creat şi unele mecanisme care, de fapt, sînt bazate pe cele ale statului de dinainte de 1989. Cînd se trece o lege, la negocierile pe marginea ei este chemată Banca Naţională (care de multe ori n-are nimic de-a face cu subiectul), Ministerul Finanţelor (care iarăşi, de obicei, n-are nimic de-a face) şi, eventual, asociaţia profesională care luptă pentru impunerea legii. Deci, este organizaţia care cere şi două părţi dezinteresate. Nu e nici un reprezentant care să apere interesul general al afacerilor de împovărarea cu rente. Asta e o primă chestiune, atunci cînd discutăm de competiţie. O altă problemă importantă legată de concurenţă mi se pare raportul dintre capitalul străin şi cel local. Cred că Yusuf, cel cu Grameen Bank, a spus la un moment dat că pe autostrăzile lumii au ajuns să concureze tirurile cu ricşele. Cam aşa ne-am trezit şi noi, deodată ricşele noastre au intrat în concurenţă cu tirurile străine. Probabil că ricşele româneşti (şi avem semne în această direcţie şi de la Bruxelles) trebuie să-şi recîştige dreptul de a putea cît de cît să meargă pe autostrăzile mediului de afaceri. Şi acest lucru nu se poate face decît prin noi politici privind ajutorul de stat pentru firmele mici şi mijlocii româneşti. Un al treilea aspect legat de concurenţă e valabil în general între multinaţionale, se vede şi în sistemul bancar: indiferent de măsurile pe care le ia Banca Naţională, să zicem, pentru a scădea preţurile, indiferent de faptul că preţul petrolului pe piaţa internaţională scade, nu vedem că mişcările acestea se propagă pe piaţa românească. Eu cred că s-au creat un fel de cutume de reacţii pentru mediul nostru de afaceri, care, probabil, sînt nesancţionabile, pentru că, fiind o concurenţă limitată, fără să se înţeleagă neapărat între ei, concurenţii s-au obişnuit unul cu reacţia celuilalt. Se ajunge la convenienţe tacite. Cam asta se întîmplă, fiind vorba de un mediu foarte puţin mobil şi reactiv. Dacă în Anglia banca centrală scade dobînzile, asta se transmite la toţi şi nimeni nu-şi permite să stea. La noi pot scădea aceste dobînzi, şi ceilalţi să stea liniştiţi, ştiind că e doar o mică încercare şi că nu merită să se preocupe. E un mediu de afaceri nereactiv şi pînă la urmă se pune problema unui mediu de piaţă funcţional.

Se observă acest fenomen chiar şi în pieţele de legume, unde variaţiile de preţ sînt mici şi totul pare foarte puţin flexibil.Avem o problemă de sistem sau de mentalităţi?

Vă spun sincer că, negăsind nici o explicaţie riguroasă, cauză-efect, spun că e vorba de o problemă culturală. Probabil că maniera noastră generală de a lăsa lucrurile să se aranjeze, adică „hai să nu forţăm, să nu ne grăbim“, se traduce şi în modul în care e percepută competiţia.

Preferăm deci mai degrabă să ne adaptăm decît să ne luptăm.

Da, un comportament pe care l-au preluat repede şi străinii. Au descoperit şi ei că nu sînt în pericol dacă nu scad preţurile la timp, nu le ia cineva imediat cota de piaţă.

Cît de dispuşi vi se par oamenii de afaceri să facă înţelegeri de tipul codurilor de bune practici?

Cred că în ce priveşte asociativitatea în business, avem mari probleme. În domeniul patronatelor cel puţin, lucrurile sînt jalnice din acest punct de vedere. Nu s-a putut ajunge în ultimii douăzeci şi ceva de ani la crearea unor patronate generale reprezentative. Avem cazuri în care acestea se vînd, se moştenesc. Iar în măsura în care nu există această cultură a reprezentativităţii reale a business-ului, nu există nici cultura respectării înţelegerilor. Sigur, încep să se vadă şi lucruri bune. De exemplu, se pare că, spre deosebire de nivelul general al patronatelor membre în Consiliul Economic şi Social, la unele ramuri industriale interesul membrilor începe să se manifeste, nu mai suportă să aibă falşi reprezentanţi care să discute false probleme. Eu sînt îngrijorat de nivelul general. Dacă vreţi, exemplul tipic al modului în care regulile jocului nu sînt respectate l-au constituit Bursa şi Asociaţia Brokerilor. Toată lupta acestei asociaţii a fost mereu pentru a-şi mări privilegiile. Pentru mine, cel mai ruşinos simbol al capitalismului în România este felul în care brokerii au primit să fie împroprietăriţi gratis cu Bursa din România, după care singurul lor obiectiv a fost să vîndă ceea ce au primit gratis de la stat, ducînd Bursa într-o stare jalnică. Vă daţi seama că, într-o astfel de situaţie, o asemenea asociaţie nici nu-şi poate pune măcar problema să respecte nişte reguli de etică (chiar dacă, desigur, ca mai toate asociaţiile de acest tip, are un cod de etică). Acţionează total neetic şi într-o lipsă totală de respect faţă de membrii pieţei respective. Brokerii ar trebui să fie acolo pentru a crea posibilitatea de ridicare a capitalului, pentru a mobiliza capitalul şi altfel decît prin bănci. Ei trebuie să fie, în cele din urmă, umilii servi ai celor care se listează şi caută capital şi ai investitorilor care vin cu capital. Nu ei trebuie să fie personajele principale care să extragă rentă de la toţi, avînd doar acest scop.

Am auzit că la noi brokerul a devenit un fel de stăpîn, pe care-l găseşti cînd vrea el şi de care trebuie să te rogi cînd vrei să vinzi sau să cumperi acţiuni. Pare neverosimil.

Pînă la urmă, ştiţi care cred că e cauza acestor lucruri? Totul se gîndeşte în termen scurt, în profitul imediat. Nimeni nu vede echilibrul pe termen mediu sau lung şi creşterea unei pieţe care să-ţi aducă profit pe termen îndelungat. Poate că sîntem prea tineri în afaceri, poate că am fost prea săraci şi, pornind de la sărăcie, am fost prea lacomi, încălcînd uneori reguli de etică ş.a.m.d.

Concluzia ar fi că nu avem concurenţă în sens propriu, dar nici o asociativitate benefică şi normală.

Aş spune că, pînă la urmă, societatea românească se zbate între cele două mari utopii. Între cea care spune „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi“ şi cea a „mîinii invizibile“. Ne place utopia „mîinii invizibile“ în care egoismul şi lupta fiecăruia creează o societate echilibrată şi o duce înainte. Pe de altă parte, toţi avem în cap şi sîntem antrenaţi pentru cealaltă utopie: să dăm cît mai puţin pentru a primi cît mai mult de la societate. Mă frapează cît de înrădăcinată este în noi această idee, cît de aproape sîntem de prima utopie şi cum mimăm că am crede în a doua.

Dorinţa „să moară capra vecinului“ care, în societate, este şi ea încă destul de înrădăcinată, se manifestă şi în mediul de afaceri? Aveţi astfel de exemple?

Vestea bună e că se simte venirea unei generaţii noi care, cel puţin în privinţa acestui reflex, e diferită decît cea veche. Dar, întîmplător, în ultima perioadă am fost implicat în negocierea cîtorva afaceri mai mari care includeau părţi din România şi din străinătate. Fiind cumva mediatorul lor, am observat că, în timp ce românii dau impresia că sînt un fel de politicieni ai business-ului, străinii te uimesc prin pragmatism. Avem în noi un anume politicianism. Românii se arătau, de exemplu, foarte preocupaţi în a găsi mijloace prin care nici unul să nu cîştige mai mult decît ceilalţi. Faptul că s-a ajuns la această idee reflectă o mentalitate legată de „capra vecinului“, mai exact, să nu cumva să înflorească capra vecinului, să nu prindă în greutate prea mult. Nu-i preocupa cum să se unească pentru a obţine cu toţii cît mai mult de la partenerii străini.

Am observat că la foarte multe firme există o adevărată obsesie pentru paza datelor, pentru securitate, să nu cumva să vină concurenţa şi să fure ceva important. Mă întreb dacă de mai multe ori nu cumva e vorba de un fel de manie rămasă din vremea regimului trecut.

Eu aş traduce aşa: în loc să se concentreze asupra cauzelor reale ale insuccesului firmei, se creează o psihoză sau se găseşte cîte o soluţie deus ex machina care să rezolve situaţia. Deci, noi nu prea reuşim pentru că alţii ne fură secretele (deşi nici nu prea ştim care sînt aceste secrete). Tot aşa, la un moment dat, prin firmele româneşti circula ideea că reclama rezolvă totul. Au fost diverse asemenea valuri. Aici am putea să discutăm şi pînă unde laşi competiţia străină să intre. În sectorul bancar, 87% din active sînt deţinute de bănci străine. Putem spune că situaţia masei monetare din România depinde în bună parte de măsurile luate de banca naţională a Austriei. Aici ceva e în neregulă. Trebuie să înţelegem că dincolo de competiţie există şi o limită legată de interesul naţional. Dar există şi cealaltă parte a problemei. Se spune că, dacă ni se lăsau nouă pe mînă aceste lucruri, le furam şi le distrugeam pe toate. E adevărat. Dacă mai lăsam combinatul de la Galaţi să meargă cum mergea, fără să-l vindem, se alegea praful de el, cu Petromul se întîmpla la fel... Dar asta era valabil pentru România din urmă cu zece ani, cînd instituţiile nu funcţionau. Îmi place să cred că astăzi în România nu mai sînt posibile aberaţiile de acum 10-20 de ani.

Dar în domeniul bancar, de care spuneaţi, ce s-ar mai putea face? Să înfiinţăm nişte noi bănci cu capital românesc?

Nu neapărat, dar statul poate aplica politici de finanţare pentru întreprinderile mici şi mijlocii sau diverse alte asemenea lucruri care pot fi făcute prin bănci locale. Se mai întîmplă un fenomen. Ultimii ani şi criza ne-au arătat că există o volatilitate a capitalului străin. Exemplul recent este Tnuva, care a venit aici, a investit, a pierdut bani şi acum pleacă. Întrebarea este cine va veni în locul lor. Bine ar fi să vină zece firme mijlocii româneşti. Care firme nu vor avea aceeaşi volatilitate. Vor pierde, poate, unele, vor da faliment altele, vor renaşte într-o formă sau alta, dar nu vor pleca la fel de uşor ca o firmă străină. Un alt lucru pe care am putea să-l gîndim în felul în care reglementăm concurenţa, dacă vreţi, sînt lanţurile de creare a valorii în România. Nu mai avem lanţuri care să creeze plusvaloare. Toată lumea devine exportatoare. Aparent, e foarte bine, pare fantastic. Dar dacă eşti mai atent, vezi că firma cutare se înscrie de fapt într-un lanţ de creare de valoare german, adăugînd de fapt valoare acolo, şi nu în România. Eu cred că, pe lîngă politicile de stimulare a concurenţei, trebuie să fim atenţi şi ce politici de stimulare industrială inducem şi cum refacem asemenea lanţuri locale de creare de valoare. Ar trebui să avem cîte un continuum economic, nu doar nişte bucăţele şi nişte oportunităţi de moment. 

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: A. Manolescu