Sărac, da' sexy
Expresia îi aparţine lui Klaus Wowereit, primarul Berlinului şi vicepreşedintele SPD. În 2001, cînd a obţinut primul mandat, situaţia oraşului era destul de tristă. Zonele industriale de la periferia fostului Berlin de Est erau moarte, numeroşi cetăţeni ai fostei republici socialiste plecaseră în oraşele din Vest, mai bogate, centrul oraşului era (încă) nerenovat, sistemele publice de transport din cele două oraşe cîndva separate trebuiau armonizate, monumentele istorice – restaurate. Toate acestea pe fondul unor discrepanţe încă sensibile între nivelurile de trai ale berlinezilor din Est şi Vest, al şomajului ridicat şi al datoriilor publice deloc neglijabile. Primarul a mai moştenit o infrastructură culturală deosebit de extinsă: relaţia concurenţială dintre „democraţi“ şi „federali“ a produs la Berlin un soi de luptă-pentru-cultură în care fiecare dintre adversari încerca să construiască un teatru, operă, un muzeu etc. şi mai şi decît celălalt.
Pentru bugetul oricum împovărat al oraşului reunificat, întreţinerea acestor instituţii era extrem de costisitoare. Klaus Wowereit şi-a propus să transforme acest dezavantaj în oportunitate. Nu numai că a finanţat din plin instituţiile de stat, dar a încurajat crearea unui sector cultural independent. Investiţia nu a fost prea mare. De cele mai multe ori, a fost vorba de spaţii de lucru. Oraşul dispunea din plin de clădiri părăsite (hale industriale, imobile de locuit, foste instituţii care, prin comasarea cu structurile administrative noi, au eliberat sediul). Cele mai multe au fost transformate în ateliere sau galerii de artă, teatre, cinematografe etc. Dacă tot avem atîtea spaţii nefolosite, mai bine le dăm pe gratis şi poate obţinem un profit mai tîrziu, şi-a spus primarul. Apoi a construit un întreg sistem de burse, subvenţii, rezidenţe şi premii pentru artişti. Miza era clară: un oraş mai atractiv. Evenimentele culturale au impulsionat viaţa de noapte şi au atras mici investitori în zona hotel-restaurant-cafenea; care, la rîndul lor, au adus la Berlin turişti. Astfel încît o mare parte dintre veniturile locale provin din această industrie. „Sîntem săraci, da’ sexy“, a spus Klaus Wowereit cînd a fost întrebat despre viziunea sa în ceea ce priveşte oraşul. „Berlinul trebuie să fie ieftin şi cool.“
Şi, în cele din urmă, s-a dovedit că viziunea a fost cu bătaie lungă. Căci efervescenţa culturală a atras şi investitori importanţi. Pînă nu demult, Sony a avut o filială importantă la Berlin, de unde îşi dirija afacerile în Europa. Compania s-a relocat între timp, dar au apărut multe altele noi. S-au construit clustere industriale în industria farmaceutică, de transport şi în tehnologiile „verzi“. După mutarea de facto a capitalei de la Bonn la Berlin, au venit aici şi structuri importante ale industriei mass-media, care şi-au mutat redacţiile de la Hamburg şi Frankfurt. Iar Google plănuieşte să deschidă în capitala Germaniei un Institut pentru Internet şi Societate. Deciziile de transfer sînt rapide pentru că oraşul e primitor şi ieftin: clădirile mai vechi au fost renovate de primărie şi îşi aşteaptă chiriaşii – chiar şi în centrul oraşului există terenuri pe care se poate construi.
Din 2004, la Berlin s-au creat locuri de muncă într-un ritm mai rapid decît se întîmplă în restul Germaniei. Costurile de viaţă fiind relativ scăzute şi populaţia – relativ tînără, oraşul se dezvoltă şi datorită micilor întreprinzători şi a start-up-urilor.
Însă oraşul se mişcă mai mult din inerţie decît din energie. O cincime dintre berlinezi trăiesc din ajutor social. În ciuda creşterii rapide a ofertei de muncă, rata şomajului este încă mare, aproape dublă faţă de media naţională. Industriile creative pe care a mizat atît de mult primarul Wowereit contribuie la dezvoltarea oraşului, dar nu reprezintă neapărat o şansă şi pentru profesioniştii din domeniu. 29% dintre specialiştii în ştiinţele sociale şi 40% dintre artişti sînt şomeri. Pentru un străin e un mister: de ce stau acolo?
Drama Berlinului e că elanul creator al oraşului e inseparabil de înapoierea economică. Dacă Berlin ar ajunge o citadelă a finanţelor europene, precum Frankfurt, ori un mare oraş industrial, precum München, nu şi-ar mai permite să fie şi creativ.
(Surse: The Economist, Berliner Zeitung, Frankfurter Allgemeine Zeitung)
Foto: M. Martin
